Glumeau cu un savuros accent moldovenesc şi nu m-am abţinut să zâmbesc când i-am văzut. Însă,în timpul interviului,am descoperit un cu totul alt Alexandru Arşinel,un om pragmatic şi tenace,dar şi foarte sensibil şi emotiv. Dar mai bine vă las să vă convingeţi singure.

Recent,aţi lansat cartea autobiografică „De la Dolhasca... pe Calea Victoriei”.  Cât de lung vi s-a părut acest drum?

Drumul a fost lung şi presărat cu multe întâmplări în care norocul a avut un cuvânt „de spus“.

Ce v-a îndemnat să mergeţi pe calea actoriei şi cum au reacţionat părinţii când au aflat ce vreţi să faceţi ?

Cred că o anumită aversiune faţă de ştiinţele exacte pe care a trebuit să le studiez la Şcoala Tehnică. O întâmplare a făcut să mă angajez ca figurant la Teatrul Naţional din Iaşi şi urmărindu-i
pe ceilalţi care se pregăteau pentru Institut,şi văzând că trebuie să ştii să povesteşti,am ales această cale. Şi am început să învăţ pentru Institut fără să le spun nimic alor mei. Sigur că,în paralel,şi pentru Construcţii! Apoi am aflat că se dau probele practice şi i-am spus mamei. Ea l-a convins pe tata să mă lase la Teatru.

Vă amintiţi ce aţi recitat?

Aproape toată piesa „Despot-Vodă“! După ce am aflat că am intrat,fericit,am plecat la Iaşi. Când am ajuns acasă,mama m-a întrebat dacă am reuşit. În clipa aceea am izbucnit în plâns... de fericire. Ea s-a aşezat lângă mine,crezând că am picat şi m-a mângâiat şi,printre hohote de plâns,i-am spus că am reuşit. Am iubit-o mult pe mama... De fiecare dată când îmi amintesc de acest moment îmi dau lacrimile.

Ştiu că viaţa pe scenă era foarte grea şi înainte,dar şi acum. Cum o vedeţi?

Totdeauna am simţit că a urca pe scenă este un lucru foarte greu. Că întâlnirea cu publicul cere un efort imens. N-am să mă raportez niciodată la condiţiile de viaţă. În clipa în care un actor urcă pe scenă,trebuie să uite de tot.

 Cum aţi cunoscut-o pe soţia dv. ?

Marilena,soţia mea,a apărut într-un moment dificil din toate punctele de vedere:şi sentimental,şi profesional,şi material. Eram într-o perioadă boemă în care nu-mi reuşea nimic şi-mi puneam
multe semne de  întrebare despre viitorul meu. Şi a apărut,m-am îndrăgostit,ne-am  iubit şi ne-am căsătorit.

 Ce v-a fermecat la ea?

E brunetă,cu ochii mari,superbi,cu un şarm extraordinar,cu o alură de sportivă... Totul m-a fermecat la ea. De cum am văzut-o,m-am luat după ea şi am reuşit să-i smulg un număr de telefon.

Câţi ani de căsnicie aveţi ? Care este secretul unei relaţii atât de lungi?

Avem împreună 44 de ani,iar secretele noastre sunt iubirea,toleranţa şi încrederea. Chiar dacă uneori preiei conducerea,nu trebuie să arăţi asta ostentativ. Echilibrul în familie ea l-a adus. Ea a fost cea care a suportat greul.


După 55 de ani de carieră,cum reuşiţi să aveţi atâta energie?

E o stare pe care o moştenesc de la mama! Nu am linişte până nu rezolv problemele pe care le am sau mi le fac. Şi mai e ceva! Un lucru de care chiar sunt bolnav! Nu pot să renunţ la întâlnirile cu publicul,la aplauze,la confruntarea pe care o am de-o viaţă cu spectatorii.