Mănăstirea Robaia, perla ascunsă a Argeşului. În apropierea ei, „Fântâna de Leac‟ cu puteri vindecătoare

28 aprilie 2021   Spiritualitate

Mult mai puţin cunoscută decât mănăstirea Curtea de Argeş, mănăstirea Robaia este la fel de impresionantă, fiind un loc unde timpul pare să se fi oprit, ca un paznic neobosit al credinţei româneşti.

Orice drum prin judeţul Argeş ar trebui să includă şi un popas de măcar câteva ore la mănăstirea Robaia. Situată la doar 25 de kilometri de oraşul Curtea de Argeş, mănăstirea te surprinde prin simplitatea şi smerenia întâlnite aici. Curtea plină de flori te va încânta pe perioada verii, în timp ce iarna pădurea acoperită de zăpadă pare să ascundă de ochii curioşilor mănăstirea şi pe călugăriţele care trudesc zi de zi pentru a păstra intact acest colţişor de rai.

Istorie pierdută în negura timpului

La fel ca multe alte mănăstiri, originea sa se pierde în negura timpului. Se crede că primul lăcaş de cult a fost ridicat în zonă în secolul al XIV-lea, fiind sub ocrotirea patriarhului Constantinopolului, Calist I. Următoarea menţionare a sihăstriei are loc 200 de ani mai târziu, când logofătul Pârvu a cumpărat pământ în zonă. Se spune că numele mănăstirii vine de la un eveniment tragic din istoria ei, când, în noaptea de Înviere, tătarii au năvălit în interiorul mănăstirii, luând ca robi bărbaţii.

Din nou, vreme de 100 de ani, nu se mai ştie nimic despre soarta mănăstirii, până în 1644, când Muşat din Furdueşti, împreună cu familia, reconstruiesc vechea biserică, făcând-o mai solidă, cu ajutorul pietrei. Aceasta va purta hramul „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe‟.

Glorie şi decădere

Nici mănăstirea Robaia nu a fost iertată de urma nemiloasă a trecerii timpului. Lipsită de sprijin sau de proprietăţi care să o susţină, singura modalitate de a supravieţui şi de a duce mai departe flacăra credinţei a fost ca mănăstirea să devină un metoh. Mai exact, ea a devenit o mănăstire subordonată. Abia în 1857, mănăstirea începe să se scuture de straiele vechi şi să îşi recapete gloria de odinioară. Prima dată au fost ridicate chiliile pentru călugări şi un turn clopotniţă, pentru ca, mai apoi, în 1935, să i se adauge şi o stareţie. Cine trece acum pragul mănăstirii nu poate să nu o admire şi asta pentru că fiecare colţişor este îngrijit cu mare drag. Dacă până în 1954, mănăstirea a fost una de călugări, în prezent ea este cămin pentru călugăriţe.

Un popas în curtea Domnului

Atunci când intri în curtea mănăstirii, ai impresia că ai păşit în timp, când lumea venea la biserică cu cele mai bune straie din portul popular. Biserica este simplă, zugrăvită în cel mai curat alb, iar interiorul, deşi micuţ, este suficient de încăpător ca să te reculegi şi să te întâlneşti cu Dumnezeu. Ansamblul religios este compus din stăreţia veche şi cea nouă şi corpul de chilii, care îţi lasă impresia că ai în faţa ochilor o fortăreaţă străveche din piatră. Pelerinii obosiţi îşi pot trage sufletul la adăpostul uneia dintre cele patru troiţe. Atunci când vremea le permite, preoţii slujesc în agheasmatar, îmbodobit cu fresce, reprezentând „Izvorul Tămăduirii‟ şi pe „Sfântul Ioan Botezătorul‟.

Loc cu puteri miraculoase

În apropierea mănăstirii se află „Fântâna de Leac‟. Se spune că, demult, în perioada în care hoardele barbare năvăleau în aceste ţinuturi, copii şi femei şi-au găsit sfârşitul pe când se aflau la slujbă. Sacrificiul lor nu ar fi fost în zadar, iar apele izvorului din zonă au căpătat puteri vindecătoare. De-a lungul timpului a fost căutat atât de localnici, cât şi de credincioşi veniţi de la mare depărtare. Fântâna a fost reamenajată în anul 1995 şi, în fiecare an, de sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii‟ are loc o slujbă şi o procesiune ţinută de un sobor de preoţi.

@shutterstock  

Mai multe