Scurtă istorie a colindelor
Atunci când te gândeşti la Crăciun îţi vine automat în minte mirosul cetinei de brad, aroma cozonacilor proaspăt scoşi din cuptor şi bineînţeles, clinchetul vesel al clopoţeilor şi glasul temerarilor colindători care înfruntau frigul pentru a vesti naşterea Mântuitorului. Iată o scurtă istorie a colindelor!
Scurtă istorie a colindelor
Colindele nu sunt însă un obicei strict românesc. Ele au fost prezente pe tot parcursul Europei,sub diverse forme. Erau considerate cântece păgâne,care aveau loc de obicei primăvara sau toamna,odată cu începerea sau încetarea anului agricol. De asemenea,ele mai erau cântate fie pentru a alunga spiritele rele sau pentru a chema sufletele celor plecaţi dintre cei vii.
Cel care a introdus colindele în tradiţia religioasă a fost Sfântul Francisc de Assisi,care le-a utilizat în piesele de teatru religioase.
În ţara noastră obiceiul de a colinda s-a păstrat mai ales la sat,unde cete de feciori şi de fete,de vârste diferite,îmbrăcaţi în straie populare,se adună în cete şi pleacă să vestească Naşterea Domnului Iisus Hristos. Ei sunt conduşi de un jude,fiind cel care adună răsplata de la gospodari pentru colindat. Colindele se cântă în special de Crăciun,dar sunt câteva specifice şi sărbătorii Bobotezei.
Emilia Comişel şi Ovidiu Bîrlea au identificat trei mari categorii de colinde. Colindatul celor mici,în care copiii sunt cei care se adună şi pleacă pe la casele vecinilor. Ei merg în ajun de Crăciun,în Ajun de Anul Nou şi in prima zi a Anului Nou cu Sorcova. A doua categori este colindatul cu mască,mai exact mersul cu capra şi cu ursul,practicat mai ales de către adulţi şi care este însoţit de strigări specifice.Ultima categorie este colindatul propriu-zis,format din cetele flăcăilor şi al fetelor,bine organizate şi care urmăresc de obicei să continue tradiţia colindelor.