Adulterul în perioada interbelică. Femeile erau considerate vinovate
Stereotipul familiei tradiţionale a fost perpetuat în perioada interbelică. Acest lucru nu i-a oprit pe oamenii de atunci să calce strâmb , adulterul existând atât în mediul urban, cât şi în cel rural.
Mai multe informaţii despre adulterul în România interbelică aflăm din cartea „Viaţa femeilor în România Interbelică” (ed. Oscar Print), scrisă de istoricul Cristina Sircuţa.
În acea perioadă, infidelitatea conjugală avea consecinţe mai ales asupra femeilor care „stricau” casa unui bărbat. În 1927, în localitatea Nerej din judeţul Vrancea, „fetei i se pune o ţoală în cap la horă, dacă umblă cu un om însurat, sau dacă flăcăii află că ea trăieşte cu cineva”.
În 1930, în localitatea Runcu din judeţul Gorj, o femeie înşelată de soţul ei şi-a bătut rivala. Aceasta din urmă primeşte o „lecţie” similară şi de la amantul ei, care se delimitează de ea cu violenţă, de faţă cu săteni. Soţia înşelată povesteşte că „a hotărât să o pândească, când va fi lume destulă şi să o facă de ruşine. Şi într-adevăr, o prinde pe stradă şi erau poate şi 10 oameni care au văzut. Şi încă cu un par a sărit după ea şi a bătut-o”.
Bărbaţii, priviţi cu mai multă indulgenţă
Deşi adulterul presupune vinovăţie din partea ambilor „participanţi”, bărbaţii se bucurau de o mai mare înţelegere decât femeile care călcau strâmb.
Scriitorul Gala Galaction (1879 – 1961) avea, la rândul lui, o amantă, de care ştia şi soţia sa. „Iată-mă bărbat căsătorit, şi în acelaşi timp vecinic amant al unei alteia decât nevastă-mea. Iată-mă un Romeo de vreo 39 de ani, şi alăturea, sclav unor legături conjugale pe cari nu pot să le abrog”.
În multe situaţii, femeile înşelate îşi iertau soţii infideli.