Alexander Graham Bell n-a inventat doar telefonul. De ce şi cum i-a ajutat pe cei cu deficienţe de auz?

Toată lumea ştie despre Alexander Graham Bell şi invenţia sa, telefonul. Se cunosc mai puţine despre faptul că a fost educator pentru persoanele cu deficienţe de auz şi că metodele sale continuă să provoace controverse în comunitatea celor cu tulburări de auz.

La moartea lui Bell, existau peste 14 milioane de telefoane în Statele Unite ale Americii până la moartea sa. Timp de un minut, în ziua de 4 august 1922, la câteva zile după ce Bell a împlinit 75 de ani, au tăcut toate. Motivul? Înmormântarea inventatorului american. În semn de respect, toate centralele telefonice din SUA şi Canada s-au închis un minut după ce a început înmormântarea lui Graham Bell. El a fost primul care a brevetat tehnologia telefonică în Statele Unite ale Americii şi care a fondat sistemul de telefonie Bell în anul 1877. Deşi Bell n-a fost singura persoană care a inventat transmiterea vorbirii prin cabluri electrice, obţinerea brevetului i-a permis să-şi petreacă viaţa inventând. Chiar dacă telefonul a schimbat lumea, Bell nu s-a oprit aici.

Ziua când telefoanele au tăcut

În ziua înmormântării, Bell a fost onorat de susţinătorii persoanelor cu deficienţe de auz datorită muncii sale dedicate îmbunătăţirii vieţii acestora. Inventatorul şi-a cheltuit o mare parte din veniturile obţinute din crearea sistemului de telefonie Bell, în anul 1880, pentru a ajuta persoanele cu tulburări auditive. Tot el a înfiinţat Laboratorul Volta care i-a valorificat munca. A patentat inovaţii pentru gramofon şi alte tehnologii de înregistrare a sunetului.

De ce era interesat Bell să îmbunătăţească viaţa celor cu probleme de auz?

Tatăl lui Bell, Alexander Melville, a fost profesor pentru persoane cu deficienţe de auz. A inventat o metodă nouă de predare numită „vorbire vizibilă”. Bell i-a învăţat pe elevii surzi din şcolile speciale folosind această metodă. Întâmplător sau nu, mama lui Bell avea deficienţe de auz, iar el îi vorbea adesea plasându-şi gura aproape de fruntea ei, crezând că vibraţiile vocii sale o vor ajuta să distingă mai clar vorbirea. Bunicul lui Bell a fost şi el un renumit profesor de elocuţiune sau dicţiune şi se crede despre el că i-a fost model personajului Prof. Henry Higgins din piesa de teatru „Pigmalion‟ a lui George Bernard Shaw. Tânărul

Cu toate că s-a şi căsătorit cu o femeie care nu auzea, o fostă elevă pe nume Mabel Hubbard, Bell s-a opus căsătoriei între persoane cu deficienţe de auz. Bell se temea de influenţa pe care o poate avea asupra rasei umane creşterea numărului de persoane surde, chiar dacă, statistic, majoritatea se nasc din părinţii fără probleme de auz.

Într-o lucrare prezentată Academiei Naţionale de Ştiinţe în anul 1883, Bell a propus reducerea numărului de persoane cu deficienţe prin descurajarea căsătoriilor între persoanele surdo-mute, susţinând o metodă de educaţie numai pe cale orală, eliminând implicarea unor profesori surzi şi limbajul semnelor. S-au făcut chiar şi sugestii pentru a promulga o legislaţie pentru a preveni căsătoria dintre persoane surdo-mute sau interzicerea căsătoriei între familiile care au mai mult de un membru surdo-mut. Strategiile sale preventive includeau eliminarea barierelor în calea comunicării şi interacţiunii cu lumea celor care aud.

În unele privinţe, Alexander Graham Bell a schimbat în bine modul în care privim educaţia persoanelor cu deficienţe de auz. Metodele orale şi facilitarea comunicării între persoanele surde şi cele care aud au avut rezultate pozitive. Unii istorici indică acest lucru ca moştenire a lui Bell la fel de mult ca invenţiile sale. Cu toate acestea, motivele care stau la baza acestor sugestii sunt legate de perceperea celor cu probleme de auz ca pe oameni mai puţin capabili.

FOTO: Shutterstock