Amintiri depănate pe firul lânii: "Aveam oi, dar nu mi-au plăcut şi n-am vrut să mă duc după cioban"

La 5 octombrie 2020, Doina Bratu va împlini 77 de ani. Când o întrebi ce şi-ar dori cel mai mult, zâmbeşte şi se gândeşte la copilărie. Au fost anii ei cei mai „dulci‟ – o copilărie ca-n „Amintirile‟ lui Ion Creangă, dar pe meleagurile atât de frumos cântate de Octavian Goga.

Doina a fost fată de oieri, oameni înstăriţi şi gospodari. De altfel, în locul de unde se trage ea, Răşinari, puţine familii nu aveau măcar două, trei oi în gospodărie. Aşa era atunci, înainte de comunism, când s-a născut Doina. Numai că fata, de când era copilă, visa la o altfel de viaţă.

Oamenii mari ai Răşinariului

Aflat la 12 km de Sibiu, Răşinari este un sat cât o comună de mare. Peste 5.000 de suflete trăiesc azi aici, în localitatea cocoţată la 573 de metri altitudine şi înconjurată de „codri verzi de brad‟, după cum descria Răşinariul unul dintre fii săi, Octavian Goga. „Sat din margine de codru/Revărsat sfios la vale‟, mai spunea poetul despre satul natal.

„Au fost mulţi oameni mari născuţi în Răşinari‟, povesteşte Doina: „Şi Emil Cioran s-a născut tot în Răşinari. Tatăl lui a fost preot aici, în sat‟. Nu doar preot, ci şi contabil. După spusele dascălului Victor Păcală, care a scris o monografie a localităţii în 1914, preotul paroh Emilian Cioran ţinea contabilitatea la societatea de credit şi economii „Andreiana‟. Pe atunci, în Răşinari erau 23 de prăvălii, trei mici hoteluri, cinci cârciumi şi 50 de beţivi notorii.

„Dar erau şi mulţi ciobani‟, spune Doina. De altfel, Răşinariul este primul sat transilvănean menţionat în documente încă din 1204, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ca fiind dedicat oieritului. Tradiţiile pastorale s-au păstrat de-a lungul secolelor, până în ziua de azi.

„Nu mă duc după cioban‟

„Şi mama avea oi. Nu mai ştiu câte, căci mie nu prea îmi plăceau‟, îşi aminteşte Doina. Un zâmbet blajin se aşterne pe faţa ei încă tânără. Îmbrăcată în portul popular al locului ei natal, bătrâna îşi deapănă amintirile cu tot atâta drag şi măiestrie precum toarce lâna pe fusul vechi de lemn.

„Eu de când eram copilă am zis că nu vreau să mă mărit cu un oier. O fi ea o meserie bănoasă, dar n-am vrut să mă duc după cioban, pentru că nu-mi plăcea mirosul oilor‟, recunoaşte Doina. Îi place lâna, îi place brânza, îi place şi sloiul, o tocăniţă din carne de oaie tipică Răşinariului, dar nu-i place să crească oi.

De când era copil, însă, i-a plăcut ţesătoria. De pe la vârsta de 10 ani a învăţat de la mama şi de la bunica ei cum „să răsucească firul de lână‟. Mai apoi a învăţat să lucreze şi la războiul de ţesut. Şi astăzi face covoare, pături, ţese chiar şi ii, pe care le aduce, an de an, la festivalurile tradiţionale din Răşinari sau de la Muzeul Astra din Sibiu.

La 16 ani lucra trei schimburi

Odată cu darea în folosinţă, în 1947, a liniei de tramvai ce lega Răşinariul de Sibiu şi odată cu industrializarea din perioada comunistă, sătenii de pe plaiurile pastorale au fost încurajaţi să îşi caute de lucru în fabricile şi uzinele oraşului. A fost şi cazul Doinei, care s-a angajat ca ţesătoare la fabrica „Dumbrava‟ din Sibiu.

„A fost viaţă grea. Aveam doar 16 ani când m-am angajat şi lucram trei schimburi‟, povesteşte ea. Aici l-a cunoscut pe soţul ei, care lucre ca fochist la aceeaşi fabrică.

„Am vorbit doi ani, iar când am împlinit 18 ani, ne-am luat. Până la 22 de ani, aveam deja trei copii, iar după cinci ani a venit şi cel de-al patrulea copil. Pentru mine, ei sunt cea mai mare mulţumire din viaţa mea!‟, spune femeia.

Mama nu m-a ajutat

Cum era „tradiţia‟ acelor vremuri, Doina se ocupa de creşterea copiilor, se îngrijea de treburile casnice şi continua să lucreze ca ţesătoare. „Cel puţin, fabrica m-a lăsat să lucrez de acasă. Mi-am cumpărat singură o maşină de tricotat şi munceam de acasă ca tricoteră şi ţesătoare, dar tot pentru fabrică. Făceam hăinuţe pentru copii. Era foarte greu, mai ales în primii ani. Nu aveam apă, nu aveam pamperşi, nu aveam maşină de spălat, ca acum‟, spune ea.

Când s-a măritat, în 1962, Doina s-a mutat din casa părintească. Timp de aproape două decenii, a trăit cu apă adusă de la fântână, căci abia prin 1975 a fost adusă o conductă de apă în comună şi a mai durat vreo cinci ani ca apa curentă să ajungă şi la ea în casă.

„Chiar şi aşa, am reuşit să ne descurcăm singuri, eu şi soţul meu. Mama nu m-a ajutat. Nu că n-ar fi vrut, dar stătea departe de noi şi era cardiacă. Ne aveam bine cu vecinii, însă, şi ne mai ajutam uneori‟, povesteşte ea.

Acum, că toţi cei patru copii sunt sănătoşi, aşezaţi la casele lor şi duc o viaţă împlinită, Doina simte că a reuşit să-şi facă datoria şi de mamă, şi de soţie. Viaţa la ţară nu a fost nicicând uşoară, dar a fost şi a rămas frumoasă. Dar parcă niciodată nu a fost atât de frumoasă ca-n copilărie, când mergea la bunici, în Trăinei, un cătun de pe lângă Răşinari.

„Când eram mai mititică, petreceam mult timp la bunica, în Trăinei. Îmi plăcea să mă urc în copaci, să adun fructe. Ţin minte că odată a venit cineva de la mediu şi a spus că la noi în cătun a măsurat cel mai curat aer din ţară‟, povesteşte cu mândrie, dar şi cu nostalgie Doina.