Ce ingrediente se foloseau în trecut pentru producerea săpunului. Când a fost folosit de oamenii de rând

Cel mai răspândit produs de igienă din lume, săpunul a devenit indispensabil în perioada pandemiei, dar ştii ce vechime are şi cum a fost el inventat?

Spălatul pe mâini cu apă şi săpun ne intră în reflex încă din copilărie. Gest pe care acum, în timpul crizei sanitare, îl facem mult mai des, pentru a ţine departe infectarea cu virusuri şi bacterii, dar mai ales cu temutul SARS-CoV-2. Te-ai întrebat vreodată cum a arătat primul săpun? Cei care au copilărit la ţară şi-au văzut, probabil, bunicii preparând săpun de casă din leşie, untură de porc şi diverse plante. Odinioară, utilizat mai ales pentru spălatul rufelor, dar chiar şi pentru îngrijirea părului, săpunul de casă nu este cu mult diferit de cel folosit în Antichitate. 

Inventat de antici 

În urmă cu 5.000 de ani, sumerienii făceau o pastă din uleiuri şi cenuşă de conuri de brad, pe care o foloseau ca remediu medicinal. Ca produs de igienă, a apărut în Egiptul Antic, în anul 2800 î.Ch. şi, potrivit arheologilor care l-au descoperit într-un cilindru de lut, era obţinut din grăsime şi cenuşă. O altă relicvă, Papirusul lui Ebers, descrie o mixtură din săruri şi uleiuri folosită la îmbăiere, dar şi la tratarea bolilor de piele. Ceva mai târziu, fenicienii descopereau beneficiile grăsimii de capră amestecată cu cenuşă, iar grecii îşi curăţau trupul cu argilă şi nisip, după care îl ungeau cu uleiuri aromate. 

Igiena la romani 

Se spune că denumirea de săpun ar proveni de la Muntele Sapo. Acolo, grăsimea scursă de la sacrificarea animalelor se combina cu cenuşă şi curgea spre râu, unde femeile care spălau rufe i-au observat calitatea de bun „curăţător“. Scrierile lui Pliniu cel Bătrân îl atribuie, însă, triburilor galice şi germanice, de la care romanii, amatori de băi termale şi igienă corporală, au preluat folosirea grăsimii de capră, vită sau cerb pentru aranjarea părului şi bărbierit. 

Redescoperirea săpunului 

După căderea Romei (467), preocuparea pentru igienă a fost abandonată mai multe secole pe bătrânul continent, facilitând apariţia bolilor şi a ciumei. În timpul cruciadelor, europenii au redescoperit săpunul la arabi, care l-au perfecţionat folosind uleiuri vegetale şi aromatice. Cel mai căutat era săpunul de Alep, care conţinea ulei de măsline, fabricat ulterior de spaniolii din Castilia.  

În Franţa (Marsilia) şi Italia (Savona) existau mici manufacturi care produceau săpunuri de rufe din seu, cele pentru igiena personală apărând mult mai târziu. Şi în Marea Britanie reţeta era cunoscută din secolul al XII-lea, dar abia în perioada dinastiei Tudorilor i s-a dat importanţă (dar doar în rândul celor bogaţi!), când era chiar o extravaganţă să faci baie o dată pe lună! Oamenii de rând l-au folosit după războiul din Crimeea, când Florence Nightingale a introdus igiena în spitalele militare. Soldaţii americani au preluat modelul, iar primul săpun produs la scară largă a fost cel al companiei Procter&Gamble. 

Astăzi, săpunurile conţin glicerină, sodă caustică, arome şi coloranţi (de cele mai multe ori artificiali), dar vechile reţete bazate pe uleiuri din plante şi condimente revin în forţă. 

Săpunul de Marsilia se distinge prin inconfundabilul parfum dat de uleiul esenţial de lămâiţă. 

Săpunul Pears a devenit cea mai veche marcă comercială existentă din lume, în urma promovării produsului în 1789, prin picturile lui John Everett Millas. 

Cheia, una dintre cele mai vechi mărci româneşti.