Ce spune pielea ta despre tine. Un ghid al celui mai mare organ uman

E vară, e soare, iar rochiţele vaporoase, tricourile şi pantalonii scurţi îi dau voie pielii să se bucure de cât mai multă libertate. Dar, vorba proverbului, ce e mult, strică. Dacă nu o îngrijim cum se cuvine, pielea se schimbă, îmbătrâneşte prematur şi se îmbolnăveşte. Până la urmă, este şi ea un organ, şi unul mult mai complex decât ne putem imagina.

Într-adevăr, în lumea medicală pilelea este considerată un organ, la fel ca rinichii, inima sau splina. De altfel, este cel mai mare, cântărind, în medie, 4,5 kilograme. Fără ea, nu am putea respira sau mişca. Departe de a fi un simplu înveliş elastic, pielea omului are, de fapt, trei straturi.

Ceea ce vedem noi, la suprafaţă, este epiderma, aproape la fel de groasă cât o coală de hârtie. Rolul ei este de a proteja împotriva agresiunilor externe, cum ar fi radiaţiile solare, virusurile şi bacteriile. Imediat sub epidermă se află dermul, un strat mai gros ce conţine colagen, vase sangvine şi limfatice, nervi, foliculi de păr şi glandele care produc transpiraţie şi sebum. Vasele de sânge ale dermului sunt cele care menţin temperatura constantă a corpului. Iar o „armată” de celule albe îl patrulează constant pentru a depista şi lupta cu microbii care reuşesc să treacă de epidermă. Ultimul şi cel mai profund strat este ţesutul subcutanat, adică hipodermul. Şi acesta conţine vase sangvine şi celule albe care luptă cu infecţiile, dar, majoritar, este format din grăsime şi un ţesut conjuctiv, care menţine structura pielii şi o „leagă” de muşchi.

De ce unii oameni se nasc negri

Este întrebarea care l-a măcinat pe om de când a început să exploreze alte ţinuturi: dacă facem parte, cu toţii, din aceiaşi specie, de ce avem „culori” diferite? Răspunsul ţine de... geografie. Cu cât sunt mai aproape de Ecuator, cu atât culoarea pielii devine mai închisă, în timp ce populaţiile de la emisferele nordică şi sudică au pielea albă. Asta se întâmplă deoarece expunerea la razele ultraviolete necesită mai multă melanină pentru protejarea pielii, iar cu cât eşti mai aproape de Ecuator, cu atât razele devin mai intense.

Melanina este un pigment al pielii care absoarbe lumina, reuşind să disipeze aproape 99% din radiaţia ultravioletă. Deci, pielea oamenilor care trăiesc mai aproape de „centura” Pământului este mai pigmentată căci produce mai multă melanină pentru a se proteja. La polul opus, ruşii şi canadienii, de exemplu, nu au de-a face cu raze ultraviolete atât de puternice, deci au o cantitate de melanină mai mică. De aceea persoanele cu pielea albă suferă mult mai uşor de arsuri solare, unul dintre motivele apariţiei cancerului de piele.

Cât despre pielea galbenă, ea nu există! Chinezii şi alte popoare asiatice au fost descrişi ca o rasă galbenă abia de pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, când călătorii şi misionarii vestici s-au lovit de refuzul lor de a-şi schimba obiceiurile, tradiţiile, religia sau chiar şi modul de a face negoţ. De atunci, în loc de „popoare la fel de albe ca şi noi”, cum erau descrişi în diverse manuscrise şi jurnale, au început să devină „oameni ciudaţi, cu pielea galbenă”.

Între gras şi uscat

Cum nu ne naştem toţi cu aceiaşi culoare a pielii, nici tipul acesteia nu este la fel pentru toată lumea. Genele moştenite şi dobândite la naştere sunt cele care decid ce fel de piele avem: normală, uscată sau grasă. Unii dintre noi pot avea o combinaţie înre acestea - aşa-zisa piele mixtă. Tot factorii genetici pot determina şi cât de sensibilă este pielea, iar cu cât gradul de sensibilitate este mai mare, cu atât mai uşor apar petele roşii şi senzaţia de mâncărimea. De asemenea, cu timpul, tipul pielii se poate schimba. De exemplu, dacă la 20 de ani ai o piele normală, la 40 de ani acesta ar putea deveni uscată.

Pielea normală este cea mai de dorit: nu este nici prea grasă, nici prea uscată, rareori are câte o imperfecţiune, porii sunt abia vizibili, nu este nici prea sensibilă, iar aspectul este mai tot timpul radiant. Pielea uscată este mai puţin elastică, liniile fine sunt mai vizibile şi este mai afectată de pete roşii, pe când acneea, punctele negre şi alte imperfecţiuni apar, cel mai adesea, pe pielea grasă. În cazul tenului mixt, acesta este gras în zona frunţii, nasului şi bărbiei, dar normal sau uscat în rest.

Tipul pielii schimbă nu doar aspectul fizic, ci poate indica şi cât de sănătoasă este aceasta. De exemplu, cantitatea de grăsime determină şi sensibilitatea pielii, pe când o piele uscată poate însemna schimbări hormonale.

Celulele se reînnoiesc, dar tatuajele rămân

Celulele pielii se reînnoiesc odată la 28-30 de zile, iar cele noi le elimină pe cele vechi. Cum se face, deci, că deşi pielea se regenerează, tatuajele rămân? Răspunsul stă în sistemul imunitar. Puncţiile acelor de tatuaj cauzează inflamaţii ale dermului, iar sistemul imunitar răspunde imediat, trimiţând celule albe să vindece inflamaţiile. În timp ce repară zona afectată, celulele albe „mănâncă” cerneala ce a pătruns în ţesutul pielii, iar atunci când mor şi sunt înlocuite de celule albe noi, le transmit acestora toate cunoştiinţele acumulate despre virusiri, bacterii şi alţi „intruşi”, inclusiv informaţii despre cerneală. Astfel, pigmentul pielii, cu tatuaj cu tot, este transferat de la o celulă la alta.

Paradoxul îmbătrânirii

Îmbătrânirea pielii este frustantă şi, într-un fel, paradoxală. Dacă celulele ei se regenerează o dată pe lună, cum se face că pielea îşi pierde, treptat, „tinereţea”? Ei bine, există mai multe motive.

În primul rând, pe măsură ce înaintăm în vârstă, celulele epidermei nu se mai elimina la fel de uşor, iar fibrele care susţin colagenul şi elastina se degradează. Adaugă la asta şi forţa gravitaţională care trage pielea în jos şi vei obţine primele semne de îmbătrânire, adică liniile fine din jurul ochilor, de pe frunte şi din colţurile gurii. În plus, de la o anumită vârstă, craniul începe să piardă din masa osoasă, iar unul dintre efectele acestei pierderi este apariţia acelor falduri ale pielii din zona nărilor, precum şi a ridurilor ce se întind de la colţurile gurii până la bărbie.

Un alt motiv este fotoîmbătrânirea, adică expunerea la soare. Desigur, expunerea la soare este benefică pentru a absorbi cât mai multă Vitamină D, dar, de-a lungul anilor, apar şi efecte nedorite, de la riduri şi piele lăsată, la aspectul galben şi uscat al pielii. Expunerea la soare scade şi cantitatea de colagen care susţine vasele sangvine, ceea ce duce, în timp, la învineţirea mai uşoară a pielii. Pe de altă parte, nu toate razele soarelui au acelaşi efect asupra pielii. Cele mai periculoase şi cele care provoacă, adeseori, cancerul de piele, sunt radiaţiile ultraviolete.

Secretele unei pieli frumoase

Dacă pielea începe să îmbătrânească la 40 de ani sau la 60 de ani, ţine de bagajul genetic, dar şi de grija pe care i-ai acordat-o de-a lungul anilor. Cu cât bei mai multă apă, cu cât foloseşti creme cu un SPF peste 30 şi cu cât o fereşti de expunerea la poluare şi la produse chimice, cu atât pielea ta îşi va păstra mai mult timp tinereţea. Acestea sunt cele trei reguli „de aur” ale frumuseţii pielii, dar îngrijirea ei depinde şi de tipul de piele pe care îl ai, precum şi de anotimpul în care te afli.

Iarna, vremea friguroasă, vântul rece şi caloriferele încinse tind să deshidrateze şi să usuce pielea. De aceea, este nevoie de creme mai hidratante şi uleiuri de corp care să combată aceste efecte. Odată cu venirea primăverii, umiditatea crescută poate crea un şoc asupra pielii. De aceea, dermatologii recomandă ca în anotimpurile calde tenul şi corpul să fie hidratate cu creme pe bază de acid hialuronic sau pe bază de apă. De asemenea, dacă pe timp de iarnă pielea trebuie protejată cu o cremă hidratantă cu SPF 30, chiar şi în zilele neînsorite, vara factorul trebuie să fie SPF 50, chiar şi atunci când vrem să ne bronzăm. În acest fel prevenim nu doar îmbătrânirea prematură a pielii, ci şi o posibilă apariţie a cancerului.

Deşi unii cosmeticieni susţin că exfolierea poate produce iritaţii, dermatologii spun că acest lucru este un mit. În special persoanele cu piele uscată au nevoie de exfoliere, pentru a înlătura celulele moarte şi a debloca porii. Tutuşi, este bine să eviţi periile şi bureţii abrazivi şi să alegi soluţii mai blânde pentru piele.

O altă regulă de bază este „curăţenia de primăvară”. Aruncă tot ce este mai vechi de şase luni, căci aceste produse acumulează bacterii care nu fac altceva decât să blocheze porii. În plus, periile, chiar şi cele pentru machiaj, trebuie spălate cu săpun şi uscate cu un uscător de păr săptămânal, pentru a înlătura bacteriile şi virusurile care se adună în ele.

Nu în ultimul rând, o piele frumoasă are nevoie de o dietă echilibrată (prea multe grăsimi şi carbohidraţi cauzează diverse afecţiuni dermatologice) şi de reducerea stresului. Când stresul devine cronic, produce inflamaţii puternice în corp, ceea ce duce, printre altele, la agravarea acneei şi la erupţii cutanate.

De unde vin pistruii

Unii îi consideră fermecători, alţii ar vrea să scape de ei. Indiferent de viziunea pe care o ai asupra lor, aceştia sunt inofensivi. De obicei, aceştia apar la persoanele roşcate sau blonde, cu o piele subţire şi albă. Cei ce se nasc cu ei, îi pot avea toată viaţa sau îi pot „pierde” în timpul sau după adolescenţă. Când te naşti cu ei, pistruii sunt o moştenire genetică, o caracteristică de familie. În cazul gemenilor, cercetările au arătat că aceştia au un număr identic de pistrui.

Există şi pistrui de sezon, care apar, de obicei primăvara şi vara. Expunerea la soare stimulează producţia de melanină, pigmentul ce oferă culoarea pielii.

De ce sunt amprentele unice

Nici măcar gemenii nu au amprentele la fel. În primele 17 săptămâni de sarcină, acestea îşi formează formele unice şi rămân „bătute-n cuie” pentru tot restul vieţii individului. Unicitatea le este dată, pe de o parte, de factori genetici, iar pe de alta, de condiţiile în care se formează. Tensiunea arterială, nivelul oxigenului din sânge, alimentaţia mamei pe perioada sarcinii, activitatea hormonală, presiunea cu care fătul atinge suprafeţe din burtica mamei - toate acestea contribuie la cum vor arăta amprentele viitorului nou născut. Iar nivelul de activitate al unui făt şi haosul general din interiorul uterului fac imposibilă formarea a două amprente identice.

Ah, ce bine miroşi!

Presa digitală şi nu numai este plină de „poveşti” despre feromonii umani. Pe scurt, aceştia sunt nişte substanţe asemănătoare cu hormonii, care acţionează, însă, în afara organismului, afectând comportamentul celor din jur, în special atracţia sexuală. Nu este niciun dubiu că feromonii există la animale, însă nici cel mai prestigios studiu de până acum nu a reuşit să demonstreze, cu certitudine, că şi oamenii fac uz de feromoni.

Se crede că Gustav Jäger, un doctor german, este primul om de ştiinţă care a vorbit despre feromoni uman. În opinia lui, aceştia marcau „semnătura” individuală a mirosurilor emanate de oameni. Au urmat multe cercetări, dar dovezile existenţei lor sunt slabe. De ceea ce oamenii de ştiinţă sunt convinşi este faptul că, chiar dacă feromonii sunt prezenţi în corpul uman, efectele lor sunt mult mai subtile decât la animale.

De prin studii adunate

De-a lungul anilor, studiile şi cercetările au scos la iveală informaţii care mai de care mai surprinzătoare despre piele. De exemplu, în pielea unui om trăiesc peste 1.000 de tipuri de bacterii, alături de microbi, virusuri şi alţi patogeni. Majoritatea acestor creaturi minuscule ne sunt prietene, căci datorită lor se vindecă rănile, scăpăm de inflamaţii ale pielii şi tot ele ajută sistemul imunitar să lupte cu infecţiile.

Pielea este şi cea care menţine fluidele în organism. Atunci când pielea se deshidratează, se usucă, crapă şi permite apariţia inflamaţiilor. Persoanele care suferă de arsuri, de exemplu, pierd o bună parte din fluide, iar în acest caz inima nu mai poate pompa sânge în restul organismului. În plus, probleme precum dehidratarea şi hipertensiunea apar atunci când pielea este lezată.

Astăzi, medicina modernă are soluţii pentru mai toate problemele pielii, dar în vremurile de demult, oamenii trebuiau să lucreze direct cu natura. Printre cei mai inventivi au fost egiptenii din antichitate care puneau pe răni şi pe arsuri sare, carne crudă, pâine mucegăită sau ceapă. Cercetări recente au arătat de ce astfel de tratamente funcţionau: carnea, având conţinut mare de fier, coagula sângele, iar sarea şi ceapa sunt astringente, deci pot stopa hemoragiile. Cât despre pâinea mucegăită, aceasta avea proprietăţi antibacteriene - un fel de penicilină antică! După ce erau astfel tratate, rănile erau acoperite nu cu bandaje de tifon, ci cu uleiuri, untură, miere sau plante.