Norme de igienă din vremea când îmbăiatul era considerat nesănătos. Cum scăpau de mirosurile neplăcute

Multă lume crede că, la 1700, oamenii nu se spălau şi că Regele Louis al XIV-lea a făcut doar trei băi în toată viaţa lui. De fapt, Louis a fost cel care ţinea la curăţenie şi frecventa des baia lui turcească din Palatul Versailles. În schimb, restul oamenilor nu se spălau...

În secolul al XVIII-lea, cei mai mulţi oameni nu aveau acces la apă curată. În plus, marea majoritate a populaţiei considera spălatul nesănătos din simplul motiv că deschiderea porilor cu apă caldă nu face decât să invite bolile în corpul nostru prin piele.

Astfel, murdăria corporală era, în viziunea francezilor de-atunci, o barieră de protecţie a corpului în faţa bolilor de tot felul. Nu-i de mirare că, atunci când erau absolut nevoiţi, făceau băi uscate, frecând pe piele un burete neîmbibat în apă sau care era doar de-abia umed, „curăţându-şi” astfel mâinile, faţa şi alte zone anatomice.

Ideea că îmbăiatul e benefic s-a răspândit cu greu. Abia în 1769, medicul scoţian William Buchan a publicat Medicina Domestică, un manual care-i încuraja pe oameni să se spele în mod regulat. În anii 1780, spălatul era încă o noutate în Franţa. Şi, chiar dacă ar fi vrut mai mulţi să facă baie, nu puteau, pentru că doar bogaţii aveau acces la apă curată.

Accesul cetăţenilor la apă era atât de controversat, încât a fost nevoie ca, în timpul Revoluţiei Franceze, să se specifice că îmbăiatul şi igiena, în general, erau un drept fundamental al populaţiei sănătoase. Şi, cum oamenii erau nespălaţi în marea lor majoritate, miroseau a transpiraţie. Cum mascau mirosul îngrozitor? Cu mult parfum, presărat cu generozitate atât pe corp, cât şi pe păr.

Un alt efect nedorit al neîmbăiatului erau păduchii, responsabili de răspândirea unor boli, nu numai de provocarea unui disconfort constant. Pentru a scăpa de păduchi, nobilimea a început să se radă în cap şi să poarte peruci pline de pudră. Cum se curăţau acestea? Le fierbeau din când în când sau le coceau în cuptoare. Dar perucile erau scumpe şi, astfel, inaccesibile populaţiei de rând. Noroc cu Revoluţia Franceză, care a eliminat uşor-uşor toate aceste simboluri ale privilegiaţilor!

Toaleta care se poate trage a fost inventată în 1596, dar n-a devenit o obişnuinţă decât în 1851. Nicio alternativă pentru a scăpa de resturile umane nu a fost funcţională. Cei mai mulţi oameni se bazeau pe nişte simple gropi în pământ şi atât. Nu de puţine ori, cei care voiau să scape de conţinutul deloc plăcut al recipientului în care-şi făceau nevoile, tot ceea ce făceau era să arunce conţinutul pe fereastră.

Prima maşină de spălat a fost inventată în Marea Britanie în 1780, însă, cum era şi de aşteptat, a devenit disponibilă numai în instituţiile private şi în casele bogătaşilor. Muritorii de rând trebuia să se descurce spălând totul de mână. Duceau hainele la râu şi le spălau frecându-le cu nişte pietre.

Săpunul a fost făcut în casă până la finele secolului. În 1790, chimistul francez Nocolas Leblanc a convertit sarea în sodiu, ceea ce a făcut săpunul mai uşor de folosit şi accesibil maselor.

Igiena dentară era atât de precară în anii 1700, încât devenise nepoliticos să zâmbeşti. Oamenii erau lipsiţi de dinţi şi nu voiau să-şi expună privirii celorlalţi o dantură roasă de carii. Nici măcar Regele Louis al XIV-lea nu avea grijă de dinţii lui. Medicul dentins a fost nevoit să-i scoată toţi dinţii de sus, de stricaţi ce erau, ceea ce făcea imposibil pentru el să mai bea vreodată supă. Îi cădea, pur şi simplu, din gură.

În 1780, artista franceză Madame Vigee-Lebrun s-a pictat singură zâmbind cu dantura la vedere, iar acest lucru a cauzat un scandal de proporţii la Curtea Regală. Abia la sfârşitul secolului, oamenii au început să zâmbească din nou nestingheriţi.