De ce a fost nevoie de nume de familie şi care sunt secretele lor ascunse

Şi astăzi prin unele sate de pe le noi, când un localnic întreabă despre identitatea unui necunoscut, i se răspunde că este, de exemplu, "Matei, fiul lu' Maria lui Gheorghe" sau "Ileana, fata pădurarului din Colibaşi". Asemenea descrieri sunt moşteniri ale vremurilor de altădată, când oamenii aveau doar nume de botez, nu şi de familie.

Când populaţia globală a început să devină mai numeroasă, când oamenii au început să călătorească tot mai departe de casă, iar când oamenii au început să se mute dintr-o localitate în alta, a început să devină necesară identificarea mai simplă a persoanelor. Astfel, primele nume de familie au început să apară în Europa secolului al XI-lea.

Descrieri prescurtate

Se zice că numele de familie au fost inspirate din cultura Romei antice. În acele vremuri, locuinţele oamenilor nu avau număr, ci nume, care era dat de capul familiei. Aşa că, în casa lui Cezar, toată lumea care locuia acolo - soţie, copii, părinţi, servitori etc - erau "ai lui Cezar", iar aceea era "casa Cezar".

De altfel, tot în Italia au fost înregistrate şi primele nume de familie oficiale, iar noua tradiţie s-a extins repede şi prin vecini, la englezi, irlandezi, francezi şi germani. La început au fost trei feluri de nume proprii: patrimonice (Johnson, prescurtarea lui "John’s son", care înseamnă "fiul lui John"); după meseria practicată (Tailor, care înseamnă "croitor" sau Butler, care înseamnă "valet"); şi după zonele în care trăiau (Kent, o regiune din sudul Angliei, Lombardi, adică din zona Lombardia a italiei). Când ai fost introduse şi în România, numele de familie au urmat aceleaşi concepte - Ionescu, Bucătaru, Moldoveanu.

Semnificaţia lui "escu"

Cele mai populare nume au fost şi rămân cele din prima categorie - patrimonice. Însă ele nu s-au format la fel în fiecare ţară, patrimoniul cultural jucând aici rolul principal. Irlandezii, de exemplu, au adoptat prefixul "O" pentru a indica nepoţii (O’Dwyer- nepotul lui Dwyer). Ruşii şi popoarele slave au preferat sistemul pe care arabii îl folosesc şi în ziua de azi, adică linia descendentă, desemnată de sufixele "ov" şi "ski". Astfel, numele faimosului scriitor Feodor Mihailovici Dostoievski însemna, de fapt, " Feodor, fiul lui Mihai din neamul Dostoi"

În România, abia în secolul al XVIII-lea a fost propusă introducerea numelor de familie. Mai exact, primul care a venit cu această idee a fost Alexandru Mavrocordat, în 1785, prin "Sobornicescul Hrisov". În mai puţin de un veac, toată populaţia ţării era obligată să aibă un al doilea nume.

Primele şi cele mai populare nume au fost cele terminate în "escu". Sufixul reprezintă o variantă prescurtată a termenului "fiul lui", termen folosit de români în perioada Evului Mediu. Uneori, numele era format pe linie maternă. Acest lucru se întâmpla când copilul era orfan de tată sau tatăl nu îl recunoştea. Astfel au apărut nume precum Amariei sau Aioanei.

Alte nume populare la noi se termină în "anu" sau "eanu", fiind ataşate numelui unui loc: Ardeleanu, Buzoianu, Munteanu. Numele de sfinţi şi de animale au inspirat, şi ele, nume de familie. Totuşi, cele mai frecvente nume de familie de la noi sunt Popescu şi Popa. Iar în vecini, cele mai uzuale nume de familie sunt Smith şi Williams (Marea Britanie), Rossi şi Russo (Italia), Schmidt şi Weber (Germania) sau Martin şi Bernard (Franţa).