Bianca Brad: „Când am plecat în Germania, eram pe val în România, făceam modă, televiziune, film“

Are aceleaşi dimensiuni de manechin şi este la fel de radioasă şi cu acelaşi „zâmbet de soare“, chiar dacă recent a dezvăluit că, ultimii 6 ani, au fost umbriţi de lupta cu cancerul mamar.

S-o întâlneşti pe Bianca Brad (54) este o adevărată încântare. Este un om atât de blând şi de pozitiv, că te învăluie într-o energie bună doar privindu-te cu acei ochi albaştri. Ochi care de multe ori au fost trişti, în ultimii ani, deşi nouă ne-a arătat doar oglinda optimistă a lor. Despre experienţele de viaţă frumoase, din faţa reflectoarelor, dar şi despre cele mai puţin ştiute, din culise unei vieţi încercate, în cele ce urmează.

De fiecare dată, te regăsesc la fel de optimistă şi de zâmbitoare. Pare că nu ai avea niciodată probleme... Cum de reuşeşti să te menţii atât de fină şi de delicată în lumea asta plină de asperităţi?

Faptul că sunt cu zâmbetul pe buze şi plină de optimism nu înseamnă că viaţa mea este roz şi lipsită de probleme, pentru că nu e deloc aşa. (zâmbeşte) Numai că nu cred că ajută cuiva să-mi plâng de milă, ci, după ce decantez şi cern experienţele şi emoţiile, încerc să împărtăşesc lucrurile pe care le-am învăţat şi care le pot fi de ajutor altora care trec prin momente grele. Apoi, trăim într-o lume atât de copleşită de urât, de agresivitate şi de vulgaritate, încât chiar cred că este mare nevoie şi de postări frumoase. Iar eu sigur o moştenesc pe mama, care întotdeauna a avut de spus o vorbă bună oricui, pentru că şi eu simt să aduc bucurie celor din jur. Poate sunt o visătoare sau poate e un mod de-a mă proteja şi de-a face faţă încercărilor vieţii.

Eşti printre cele mai cunoscute foste manechine de la noi. Cum a fost viaţa ta de model?

Eu am ajuns în lumea modei absolut întâmplător, pentru că pe vremea aceea nu existau reviste sau emisiuni care să mă facă să-mi doresc aşa ceva. Dar, într-o zi, fratele meu, care şi el a ajuns întâmplător manechin, m-a luat cu el să văd cum este şi am fost pusă să merg un pic pe podium în ritmul muzicii. Cei de la agenţie m-au plăcut şi mi-au spus că, în clipa în care termin liceul, pot veni la ei dacă vreau. Şi, pentru că am făcut facultatea la seral, m-am angajat ca manechin pe perioada facultăţii. Clar, era o altă lume, eram foarte puţine manechine la vremea aceea. Mi-a plăcut foarte mult, am făcut o mulţime de şedinţe foto, am apărut în multe calendare, reviste, am făcut multe prezentări de modă. Şi pentru toate aveam un salariu fix.

Ai prezentat vreodată şi dincolo de graniţele României?

Am fost la Moscova şi, după ce am ajuns în Germania, am fost acolo manechin pentru o firmă de pantofi. Mi-a făcut plăcere să apar pe podium şi după ce m-am retras din modeling şi în continuare mi-ar plăcea să fac acest lucru, pentru că este o bucurie să fii pe scenă, prezentând haine frumoase.

Ai urmat I.A.T.C., ai apărut în filmul „Zâmbet de soare“, dar ai primit şi un rol într-un serial german. De ce nu ai continuat cu actoria?

Am jucat în mai multe filme şi, când am ajuns în Germania, am jucat într-un lungmetraj şi în mai multe seriale. Numai că, după ce m-am întors în ţară am avut o dezamăgire foarte mare când am prezentat un proiect unei televiziuni private, un format de emisiune care a plăcut şi despre care am discutat de câteva ori, după care s-a făcut dintr-o dată linişte, nu mi-a mai răspuns nimeni la mesaje şi la telefoane, ca, la puţin timp după aceea, să apară emisiunea făcută după formatul meu, un pic modificat, dar făcut cu o altă persoană care a devenit vedeta postului. Lumea showbiz-ului pare frumoasă, dar în spate lucrurile nu stau chiar aşa. Faptul că nu am mai făcut filme este şi din cauza celor ce mi s-au întâmplat. Pierderea fetiţei mele m-a aruncat într-o depresie, apoi m-am dedicat ONG-ului pe care l-am înfiinţat în memoria ei, lucru care m-a ajutat foarte mult în vindecare, dar nu mi-a mai lăsat timp de altceva. După care au urmat alte probleme, alte încercări, boala despre care n-am vorbit timp de 6 ani… Mi-este foarte dor de filmări şi-mi doresc să revin în lumea filmului, a televiziunii. Cine ştie, dacă mi-este dat să fie, o să fie. (zâmbeşte)

Cum a fost să trăieşti în Germania, timp de 6 ani, după Revoluţie?

Când am plecat în Germania, eram pe val în România, făceam tot ce se putea face: modă, televiziune, film, prezentări de spectacole… Dar m-am îndrăgostit şi am plecat negândindu-mă că asta îmi va afecta cariera. N-a fost uşor, pentru că nu ştiam limba germană. Am învăţat-o, însă, repede, după ce am urmat un curs de 4 luni la Institutul Goethe. Şi, la 11 luni după ce am ajuns acolo, jucam deja în primul film, apoi într-un serial… Am călătorit mult cu filmările, am fost în Jamaica, în Thailanda, în Hong Kong, au fost multe lucruri bune pe care le-am câştigat în acei ani şi pentru care sunt recunoscătoare. Mi-a fost greu pentru că sunt legată de ai mei, de casă, de mama, dar sincer au fost şi momente în care am regretat că m-am întors în ţară. Însă faptul că am învăţat limba şi cunoşteam cât de cât ţara m-a ajutat ulterior, când am pierdut-o pe Emma. Experienţa din spitalul german m-a ajutat să pot face anumite lucruri pentru mamele care au pierdut un copil.

Acum eşti instructor de Pilates. Cum ai ajuns să faci asta?

Întotdeauna mi-a plăcut să fac sport şi, încă din liceu, când nu erau decât câteva săli de aerobic, făceam dimineaţa abdomene şi bicicleta în aer. Apoi, mergeam şi de două ori pe zi la sală. Dar, după ce am rămas însărcinată cu Luca, mi-a fost greu să reiau, iar după aceea, pierderea Emmei m-a aruncat într-o depresie şi cu atât mai puţin am avut tragere de inimă să mai fac ceva – deşi sportul ajută foarte mult în depresie, însă eu nu am avut atunci pe nimeni care să mă susţină în sensul ăsta. La Pilates am ajuns după ce am cunoscut-o pe Cosmina Grigore, care a fost şi ea diagnosticată cu cancer. Mi-a spus că a făcut acest curs şi m-a încurajat să merg şi eu. Simţeam nevoia să fac sport, mi-era dor, corpul şi muşchii îmi transmiteau că aveau nevoie de asta şi astfel am fost motivată şi să-mi revin în formă, şi să le dau curaj altor femei de vârsta mea să facă sport. Însă am făcut cursul de instructor de Pilates într-o perioadă extrem de grea, când mama a căzut şi şi-a rupt un os din bazin, deci trebuia să mă ocup şi de ea; eu mi-am accidentat umărul în perioada aceea, după ce am făcut o mişcare greşită; trebuia să merg şi la terapii, trebuia să mă ocup şi de Luca… Era cât pe ce să renunţ, chiar în ziua examenului, atât de dificil îmi era, dar Dumnezeu mi-a dat putere şi am tras foarte tare de mine şi am reuşit.

De ce ai ales să porţi lupta cu cancerul mamar de una singură, fără să spui nimănui?

Am vrut să-i protejez pe mama mea şi pe Luca, pentru că am înţeles că, protejându-i pe ei, mă protejez pe mine –  pentru că alegerile pe care le-am făcut ar fi dat naştere, cu siguranţă, unor opinii şi unor reacţii care nu m-ar fi ajutat, dimpotrivă. Mi-am ales medici şi persoane care mă puteau sfătui şi am putut să mă concentrez mai bine pe ce aveam de făcut şi să-mi păstrez calea, pentru că altfel poate aş fi fost influenţată să fac altfel. A fost foarte greu să duc această povară timp de şase ani, dar Dumnezeu m-a întărit şi nu regret că am procedat aşa.

Ce te-a ţinut tare în aceşti ani?

Cel mai mult m-a ţinut dorinţa de-a repara răul făcut şi de-a câştiga timp alături de Luca şi pentru Luca. Apoi, faptul că am căutat să duc o viaţă aparent normală, chiar dacă în spate era foarte multă muncă şi multe temeri, mult efort pe toate planurile. Dar, dorind ca mama mea şi Luca să fie feriţi de durerea mea, de spaima mea, de strădaniile mele, mi-a dat un scop şi un sens şi asta contează cel mai mult, de fapt. În clipa în care ai un sens, capeţi putere şi te poţi concentra pe ce ai de făcut.

Ce le spui celor care trec prin experienţe similare?

Îmi scriu multe persoane care trec prin experienţe asemănătoare şi primul meu sfat este să caute să nu se autovictimizeze. Sigur că le înţeleg frica şi groaza, dar trebuie să înveţe să le controleze, pentru că frica este aliatul bolii şi nu trebuie s-o lăsăm să ne conducă. Trebuie să fie proactivi, adică să caute soluţii, să se informeze, să ceară mai multe păreri, să meargă la medici buni, să citească mult, să facă tot ce le stă în putinţă pentru a se vindeca şi, poate cel mai important, să aibă credinţă şi să se roage. Pe mine, una, m-a ajutat extraordinar de mult.

Cum e Luca, la 16-17 ani, cel care ţi-a fost alături în toate momentele grele?

Luca e cum sunt, bănuiesc, adolescenţii la vârsta asta: este mai retras, mai căpos, dar este un copil foarte bun. Nu mai este la fel de tandru cum era când era mic – şi asta da, îmi lipseşte – , este un pic mai distant, dar are momente în care mă îmbrăţişează din senin şi este foarte profund. E foarte bun la şcoală, ştie ce vrea, învaţă foarte bine fără să punem presiune pe el, e cuminte şi înţelept.

Ce ai schimba şi ce ai adăuga vieţii tale de acum?

Sunt într-o perioadă ciudată. După atâţia ani în care m-am izolat, acum mă străduiesc să ies mai mult din bula mea, ceea ce nu este foarte uşor, pentru că situaţia actuală în societate a făcut ca oamenii să se închidă fiecare în bula lui. Acum caut să mă mobilizez pentru a valoriza ce am învăţat în anii aceştia şi să mă bucur cu seninătate de fiecare zi, pentru că nu ştii niciodată când se încheie călătoria. Şi în continuare creez momente frumoase cu Luca şi sper să reuşesc să materializez nişte proiecte la care mă gândesc de ceva vreme.

@arhivă personală