„Copilul meu nu-i al lui“

Viaţa are meandre ciudate, suişuri neaşteptate şi coborâşuri dureroase - şi uneori găseşte soluţii care restabilesc armonia. Chiar şi în cele mai negre clipe, destinul poate aprinde lumina speranţei.

Vise neîmplinite

Când l-am cunoscut pe Adrian, eram o tânără domnişoară, care se îndrăgostea pentru prima dată. Naivă din fire şi mânată de plăcerea primului sentiment atât de pur, am acceptat să mă căsătoresc cu el, chiar dacă încă nu eram pregătită pentru acest lucru. Ne doream o casă, ne doream copii şi ne rugam zilnic ca bunul Dumnezeu să ne dea o familie mare şi frumoasă. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. La început, credeam că am eu o problemă sau poate sufăr de o boală care mă împiedă să am copii. Ne-am făcut amândoi analizele necesare – eram perfect sănătoşi. Poate ar fi trebuit să ne rugăm mai mult, să credem mai tare în propriile noastre dorinţe.

Un zâmbet nou

Nu pot spune că nu eram fericită în noua viaţă de după căsătorie. Adrian era contabil, eu eram secretară la o firmă, ne descurcam cu banii. Mergeam în vacanţe, ne simţeam bine împreună, însă ceva lipsea. M-am gândit că poate sunt prea tânără şi că mă grăbesc, aşa că o perioadă am decis să mă relaxez mai des şi să uit de griji. Asta până într-o zi, când, pe holul clădirii unde lucram, mi-a zâmbit el. Era un angajat nou, care mă sorbea din priviri.

Aveam multe în comun

Am crezut că glumeşte, aşa că nu i-am răspuns nici măcar cu un surâs. Am aflat că urma să lucrăm împreună, în acelaşi birou – lucru care nu m-a impresionat. La început, l-am tratat pe noul venit – „Ionuţ“, s-a prezentat el -  ca pe un simplu coleg. Răceala mea iniţială s-a mai risipit însă când am aflat câte lucruri avem în comun. Din vorbă în vorbă, am început să flecărim de parcă ne ştiam de-o viaţă. Azi aşa, mâine-aşa... După o lună, mă îndrăgostisem lulea.

L-am urmat, în transă

Într-o dimineaţă, după o ceartă cu soţul meu care pornise de la bani, am plecat în grabă spre serviciu. Nici bine nu am apucat să ies din bloc că m-am trezit strigată pe nume. Ionuţ mă aştepta în maşină. Mi-a spus nu pleacă de acolo fără mine şi că mă iubeşte. Fără să stau mult pe gânduri, l-am urmat, de parcă eram în transă. Mi-a spus că are cheile de la apartamentul unui prieten, am dat din cap. Am urcat scările, înlănţuiţi. Am petrecut câteva ore împreună, fără să mai ţinem cont de nimic. Faptul că întârziam la serviciu nici nu mai conta...

Voi fi mamă!

După acel episod, Ionuţ şi-a dat demisia de la locul de muncă, ca să nu devenim, chipurile, subiect de bârfă printre colegi. De fapt – mi-am dat seama prea târziu – , fusesem doar o aventură trecătoare pentru el. Nu voia să se lege la cap cu o femeie măritată. O lună mai târziu, am aflat că sunt însărcinată. Am încercat să dau de Ionuţ, eram sigură că el e tatăl, dar fostul meu iubit se pierduse în peisaj. Situaţia nu m-a afectat atât de tare precum credeam, fiindcă acum visul meu devenise realitate: urma să fiu mamă! Să am un copil!

Acum totul are sens

Am ales să mint: i-am spus soţului meu că el e tatăl, şi din acel moment, mariajul meu a revenit la linia de plutire. Bărbatul cu care m-am căsătorit mă trata ca pe o regină, îmi făcea toate poftele. După ce am născut o fetiţă superbă, am ales să îi acord toată atenţia şi să uit definitiv de păcatul meu. De câte ori o privesc, inima mi se umple de feiricre: nu regret nimic, totul are un sens acum. Existenţa acestui copil şterge tot ce e josnic din trecutul meu şi justifică totul: şi infidelitatea, şi minciuna. Fetiţa e un dar de Sus, pentru mine şi pentru soţul meu, şi sper ca Dumnezeu să ne lase cât mai mult să ne bucurăm de el.

Marilena I., Vaslui