Paula Herlo: „În civil, sunt o mamă care îşi răsfaţă copiii cu mâncare şi care se răsfaţă făcând shopping“

Într-o perioadă în care lumea s-a reconfigurat sub ochii noştri, trecând de la pandemie, la război şi criză pe toate palierele, găsim, totuşi, multe motive să spunem „România, te iubesc!“.

În urmă cu câteva săptămâni, când doar rămăşiţele acestei pandemii ne mai dădeau de furcă şi fiecare încerca să recupereze cât mai mult din cei doi ani complicaţi, nu ne imaginam că lumea va fi lovită din nou, cu o forţă extrem de brutală, chiar la doi paşi de graniţele noastre. Dar tot aceste săptămâni, care s-au scurs cu imaginile unui război ce nu mai putea fi posibil în acest secol de civilizaţie şi comunicare globală, am învăţat să redevenim noi, cei empatici, cei darnici, cei primitori. Adică fix cei la care tot fac apel, de 14 ani încoace, jurnaliştii din echipa „România, te iubesc!“, unul dintre puţinele formate de anchetă jurnalistică rămase pe piaţă, care a demonstrat de multe ori că poate schimba mentalităţi. Despre cum se vede lumea din spatele camerei de filmat, dar şi cum o vede ea de acasă, ca mamă a doi copii, Paula Herlo a vorbit într-un interviu oferit în exclusivitate revistei Click! pentru femei.

De ani buni, „România, te iubesc!“ e mai mult decât o declaraţie că vă pasă de această ţară şi că vreţi să daţi tonul în a schimba ceva în bine. Care e motorul care vă face să dezgropaţi sau să exploraţi noi şi noi probleme sociale?

Am văzut că multe dintre campaniile făcute au schimbat vieţi, mentalităţi. Am văzut că suntem o forţă şi că putem deschide ochii oamenilor să-şi dorească mai mult. Să-şi cunoască drepturile. Să vadă dincolo de declaraţii politice. Să ia urma banilor publici. Să devină, la rândul lor, „câini de pază“ ai unei societăţi despre care se spunea deseori că nu se mai face bine. Noi am demonstrat, în cei 14 ani de emisiune, că atunci când facem bine, ne facem bine.

Cum vă alegeţi temele?

Temele vin din realităţile pe care noi le trăim. Criza energiei a fost un subiect despre care a vorbit recent Cosmin Savu, pentru că am simţit-o toţi în facturi, de exemplu. Alteori primim sesizări de la telespectatori. Alte subiecte le dezvoltăm din temele la zi.

Una dintre campanii, „Tu ştii ce mai face copilul tău“, premiată cu un Emmy în 2008, a fost inspirată chiar de povestea ta şi a mamei tale, care lipsea mult timp de acasă, culmea, pentru ca ţie şi fratelui tău să nu vă lipsească nimic. A fost ca un soi de terapie pentru tine realizarea ei?

Spre deosebire de copiii din campanie, mama mea a plecat când aveam 22 de ani. Dar pentru ea eram tot un copil, iar pentru mine trauma de separare de cea cu care petrecusem până atunci fiecare moment a fost extrem de durereoasă. Repet, eram adult atunci, dar mi-a fost greu. Însă am putut să empatizez cu copiii ai căror părinţi erau departe. Şi da, e posibil să fi fost şi pentru mine terapia prin care mi-am vărsat lacrimile pentru perioada în care mama a fost departe.

Dar în alte cazuri, când vezi, după nişte ani, că demersul vostru jurnalistic a produs doar un mic ecou şi că, de fapt, nimic nu s-a schimbat, nu e frustrant?

O să te contrazic puţin. Demersul nostru a schimbat mult. Sunt legi schimbate: cea a adopţiei, cea privind protejarea pădurilor, cea care vizează copiii cu părinţii migranţi – sunt exemple că am produs schimbări în societate. Mai mult, de-a lungul celor 14 ani, oamenii au văzut în anchetele noastre dovezi de curaj. Şi, la rândul lor, au prins glas. Sunt foarte mulţi telespectatori care au devenit activişti în zona de ONG. Care au înţeles c,ă atunci când ies din confortul propriei vieţi şi se dedică unei cauze, gestul lor schimbă vieţi.

Cum e să lucrezi cu cel cu care îţi împarţi şi viaţa, Cristian Leonte?

Sunt atât de mulţi ani de când facem asta şi ne-a fost bine, încât n-am alt răspuns decât că mă simt confortabil. Mă ajută mult că-mi înţelege meseria.

Cât vă ia să vă detaşaţi emoţional de tot ce vedeţi pe teren, ca să nu duceţi acasă toată acea încărcătură?

Nu reuşim. Şi ducem acasă toată încărcătura. Acum câţiva ani am înţeles că, dacă această încărcătură o descarc în acţiuni care să ajute oamenii cu care intru în contact, reuşesc să mă menţin într-un echilibru mental şi profesional. Şi aşa am devenit voluntar la Dăruieşte Viaţă, unde sunt şi preşedinte onorific. Alături de Oana Gheorghiu şi Carmen Uscatu am înţeles ce înseamnă să-ţi iei energie de la 350.000 de oameni alături de care spunem:#noifacemunspital.

Cum percep copiii voştri expunerea voastră la TV? Le place? Ar vrea să meargă pe urmele voastre sau dimpotrivă?

Noi nu i-am expus niciodată publicului, iar acasă suntem mami şi tati. Când ne văd la televizor, li se pare firesc pentru că acolo ne-au văzut din primele luni de viaţă. (zâmbeşte) Ei ne percep ca pe nişte oameni care au un job ca oricare altul. E greu de spus dacă vor călca pe urmele noastre. Dar dacă asta îşi doresc, noi îi vom sprijini din tot sufletul.

Cred că un exemplu pentru ei e şi frumoasa voastră gaşcă de la „România, te iubesc“, prietenia care vă leagă şi în afara serviciului...

Ne e atât de bine unul cu altul, încât plecăm şi în vacanţe împreună. Anul trecut, în Grecia, eram patru din cei şase membri ai echipei. Ne place să petrecem timp împreună pentru că râdem mult. E un soi de terapie în faţa tuturor nenorocirilor de care ne lovim pe teren. Suntem ca o familie şi sunt tare mândră că îi am alături.

Tu cât timp petreci cu copiii tăi?

Petrecem împreună serile şi fiecare weekend. Rareori se întâmplă să lipsesc în weekend. Iar atunci gătim împreună, ne jucăm table, game-uri şi, obligatoriu, ieşim în parc.

Care dintre ei îţi seamănă mai mult?

Ania îmi seamănă mai mult, iar Vladimir îi seamănă tatălui. Mă regăsesc de foarte multe ori în gesturile ei, în felul în care alege să se joace. Mă duce cu gândul la copilăria mea. În plus, e foarte bătăioasă şi cu gura mare. Ca mine.

Ţi-ai promis ceva legat de ei, că vei face lucrurile altfel decât părinţii tăi, că vei schimba ceva anume în maniera de parenting?

Mi-am promis că nu o să pun niciodată presiune pe ei pentru nimic. Că îi voi lăsa să se dezvolte în ritmul lor. Noi am fost o generaţie care trebuia să demonstreze în fiecare zi. Că eşti cel mai bun din clasă, că eşti cel mai educat, că eşti cel mai competitiv. Iar, dacă mă uit la generaţia mea, e nevoie de multă terapie din cauza asta.

Cum eşti tu în „civil“?

Sunt un om cu bune şi rele. Sunt aşa cum mă vedeţi şi la televizor. Îmi amintesc o discuţie drăguţă cu o doamnă de la un ONG, care m-a sunat la un moment dat şi m-a întrebat ce fac, iar eu i-am răspuns că fac ciorbă. Iar ea a spus: „Nu mi te-aş fi imaginat niciodată în această postură“. Deci, în civil, sunt o mamă care îşi răsfaţă copiii cu mâncare şi care se răsfaţă pe ea făcând shopping.

Cu ce ai rămas, pe plus sau minus, la finalul acestei pandemii? (sentimente, lecţii, întrebări poate)

Pandemia a scos la lumină umanitatea acestui popor care la greu se mobilizează şi ajută. Am descoperit, din nou, că suntem empatici şi buni. Tot în pandemie, ne-am întors la ceea ce contează cu adevărat. Ne-am adunat mai des în jurul mesei, ne-am sunat rudele mai des, ne-am unit. Iar pe minus sunt miile de vieţi pierdute. Am rămas fără 60.000 de oameni răspuşi de virus.

După pandemie şi criză economică, prezentul ne aduce şi războiul. Cum vezi că va fi lumea în care îşi vor lua zborul copiii tăi?

Trăim vremuri complicate. Copiii mei pun întrebări şi înţeleg ce se întâmplă. Noi, adulţii, suntem anxioşi pentru că e greu de spus ce urmează. Un singur lucru îmi doresc pentru ei: să se bucure de pace, după tot războiul despre care au învăţat azi, când sunt încă nişte copii.