„Regele calului cu mânere“, Marius Urzică: „Îmi doresc ca Alex, băiatul meu, să devină şi el campion olimpic“

Este singurul campion olimpic la gimnastică masculină din România, numit şi „regele calului cu mânere“, care a dat câteva elemente care îi poartă numele. Acum, a venit timpul să-i predea ştafeta fiului său, Alexandru, care a adus deja mai multe medalii de aur şi este campion naţional. Iată cum se creşte un campion şi câtă mândrie încape în inima unui părinte de gimnast.

În interviul oferit de Marius Urzică în exclusivitate revistei „Click! pentru femei‟, fostul gimnast de performanţă şi-a exprimat regretele privind evoluţia gimnaştilor români la cea de-a 32-a ediţie a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, amânată cu un an din cauza pandemiei de COVID-19, şi speră că la viitoarele Jocuri Olimpice să poată participa şi Alex, băiatul său de 10 ani, deja campion naţional la gimnastică, medaliat cu nu mai puţin de şase medalii de aur.

De când te ştim, sala de sport este casa ta. Cum e gimnastica de cealaltă parte a baricadei, cea a antrenorului?

Sala de gimnastică mi-a fost întotdeauna foarte dragă. Am petrecut foarte mulţi ani aici, atât ca sportiv, cât şi acum, din postura de antrenor. Îmi doresc să fac acelaşi lucru şi în continuare, cu atât mai mult cu cât îl am pe Alexandru, care îmi calcă pe urme şi vreau să-l sprijin cu tot ce-mi stă în putere. A fi antrenor e diferit faţă de a fi gimnast, pentru că atunci ştiam câte repetări trebuie să fac, cum să-mi dozez efortul şi ce trebuie să fac. Atunci când lucrezi cu o echipă sau cu mai mulţi sportivi, eşti nevoit să te gândeşti la fiecare în parte, la ce necesităţi are fiecare, ce trebuie să repete mai mult, ce trebuie să corecteze şi cum să-şi dozeze efortul în tot programul de pregătire.

Dar ca părinte de gimnast, cum te simţi?

Ca părinte de gimnast, sunt foarte fericit pentru că Alexandru este un copil talentat şi, chiar dacă este încă la o vârstă fragedă, prezintă un mare interes în a face performanţă. Şi sper ca bunul Dumnezeu să-l ţină sănătos şi să pot fi alături de el ori de câte ori va fi nevoie, să-l sprijin, să-l încurajez şi împreună să reuşim să obţinem rezultate frumoase.

La 10 ani, fiul tău cel mic, Alex, e deja campion naţional. Tu cum erai la vârsta lui?

Într-adevăr, la 10 ani Alexandru este campion naţional, dar pentru aceste rezultate a muncit de la o vârstă fragedă – chiar dacă totul a început cu o joacă de la trei ani, chiar doi ani. Ducându-l în permanenţă în sală cu noi, a îndrăgit acest sport şi l-am sprijinit cu tot ce a fost nevoie şi, drept dovadă, a şi reuşit să devină campion naţional. La fel de ambiţios am fost şi eu la vârsta lui, dar se pare că Alex trebuie să muncească mai mult, pentru că la primele campionate naţionale eu am reuşit să câştig şapte medalii de aur, iar Alex a câştigat doar şase medalii. (zâmbeşte) Oricum, suntem mândri de el şi vom fi în continuare alături de el şi-l vom sprijini.

Cum e să auzi imnul intonat pentru performanţele lui?

E minunat să auzi imnul intonat pentru un rezultat, iar Alex a avut parte deja de aşa ceva, acum doi ani, la o competiţie din Bulgaria. Şi pentru mine a fost o surpriză, mai ales că organizatorii m-au rugat să şi premiez, iar eu nu mă aşteptam ca el să obţină cinci medalii de aur şi să i se intoneze şi imnul. A fost o bucurie pentru mine şi cred că mi s-a zbârlit părul în acel moment, gândindu-mă la rezultatele pe care le-am obţinut eu la olimpiadă şi la gândul că şi Alex poate să ajungă să devină campion olimpic.

Cum se creşte un campion?

Să creşti un campion este foarte dificil, întrucât nu mai există copilărie, nu-l mai poţi lăsa să bată mingea în faţa blocului sau să stea pe telefon atât de mult cum probabil foarte mulţi copilaşi o fac. Are un program strict. În perioada şcolii, pleacă la 07.30 de acasă, până la ora 12.00 are cursuri, după aceea este la after-school până la 13.30, când îl iau, se schimbă în maşină, mănâncă în maşină, ca la ora 14.00 să fie prezent în sală. Antrenamentul durează cinci ore, până la ora 19.00 şi ajungem acasă la ora 20.00. Pe timpul vacanţei, începe antrenamentul la ora 09.00 şi îl termină la ora 14.00. Efortul este unul foarte intens, repetă de foarte multe ori, poate să facă 10 repetări pentru un singur element – acum, într-un exerciţiu, are şase elemente, urmând ca la seniori să aibă 10 elemente. De aceea şi petrece atât de mult timp în sala de gimnastică.

Tu cu ce sechele ai rămas în urma activităţii competiţionale?

N-aş vrea să sperii pe cineva spunând că am foarte multe sechele. Este un sport foarte frumos, într-adevăr foarte greu şi riscant. Probleme de sănătate tot au fost, de la fractură la stern, la fracturi la degete, la glezne, cele mai grave au fost o fractură la coloană, ruptura la biceps… Dar nu este o regulă ca, dacă faci gimnastică, să ai foarte multe accidentări. Eu am fost probabil mai ghinionist şi am avut destule probleme de sănătate. Dar cel mai important este că mi-am împlinit visul.

Pe Alex cum îl fereşti de accidentări?

Încerc să-l feresc urmând un program foarte strict şi foarte bine calculat, cu elemente executate pas cu pas. Nu pot să-l pun să facă un triplu, dacă nu poate să facă un dublu, pentru că riscul este foarte mare. Tocmai de aceea, în tot ceea ce execută o luăm treptat, chiar dacă sunt elemente de bază sau mai dificile. Pentru a preveni accidentările, e foarte important să aibă o bună pregătire fizică, precum şi stretching-ul necesar şi mobilitatea care îl ajută să nu facă întinderi musculare, rupturi musculare şi să aibă continuitate în antrenament.

Alex a început antrenamentele în Qatar, unde locuiaţi în urmă cu câţiva ani şi unde şi tu, şi soţia ta, Simona, eraţi antrenori. Condiţiile de aici sunt optime pentru dezvoltarea lui sau pentru el ar fi fost mai bine să rămâneţi acolo?

Într-adevăr, a început gimnastica în Qatar şi, în ciuda faptului că acolo nu există înaltă performanţă, condiţiile de acolo erau absolut fantastice. Nu duceau lipsă de nimic, de la plase, la sistem de ajutor, alonjă, absolut tot ce e necesar într-o sală de gimnastică. În România ar fi necesar ca mult mai multe cluburi să fie dotate astfel, pentru ca aceşti copilaşi care merg să facă gimnastică să aibă o posibilitate mai mare de învăţare şi siguranţa că nu vor apărea accidentări în timpul antrenamentelor. Ar fi minunat dacă s-ar putea îmbunătăţi condiţiile în tot ceea ce înseamnă gimnastica masculină.

Te mai bate gândul să pleci să antrenezi în străinătate?

Oferte de plecare există, dar pentru moment încercăm să rămânem în ţară. În situaţia în care voi considera că nu mai sunt util şi că Alex nu-şi va mai găsi rostul aici, probabil că vom părăsi ţara.

Ce şanse reale au băieţii antrenaţi de tine să devină olimpici la Tokyo?

Din păcate, pentru Tokyo, singurul gimnast român calificat a rămas Marian Drăgulescu. Mai era Andrei Muntean, care a fost a doua sau a treia rezervă, dar cum nu s-a retras nimeni, doar Marian Drăgulescu ne va reprezenta. Mai mult decât atât, situaţia este mai delicată în acest moment, lotul a fost destrămat, sportivii au fost trimişi la cluburi (Steaua, Reşiţa, Bistriţa) şi au mai rămas doi sportivi la Dinamo. Ca atare, nu sunt mulţi sportivi şi profit că am posibilitatea să lucrez mai mult cu băieţelul meu şi cu ceilalţi colegi ai lui de la clubul Dinamo. Deci mă gândesc încă de pe acum la viitoarele Jocuri Olimpice la care ar putea participa şi Alex – chiar dacă mai sunt vreo opt ani până când va trece la seniori şi de-abia apoi va putea pleca la olimpiadă. Îmi doresc ca Alex, băiatul meu, să devină şi el campion olimpic.

Continuarea interviului o găseşti în cel mai recent număr al revistei „Click! pentru femei“, ediţia cu numărul 15, care te aşteaptă la toate punctele de difuzare a presei.

@Sorin Stana, revista OK! România