3 inimi, 9 creiere şi sânge albastru are caracatiţa, ştiai? La împerechere, atât femelele, cât şi masculii sunt sacrificaţi
Numeroase studii asupra caracatiţelor au adus dovezi incontestabile referitoare la inteligenţa acestor creaturi marine. Să fie acest fapt datorat creierelor multiple pe care le au sau a celor trei inimi care le ajută să supravieţuiască?
Caracatiţele au trei inimi, din care două pompează sânge spre branhii şi o inimă mai mare, care transportă sângele în tot restul corpului. Genul acesta de moluscă cefalopodă este dotat cu nu mai puţin de nouă creiere, deoarece, pe lângă creierul central, fiecare dintre cele opt braţe are un mini-creier, care îi permite să acţioneze independent. De asemenea, au sânge albastru, ca urmare a adaptării la apa rece, cu conţinut scăzut de oxigen. Culoarea este dată de hemocianină, o proteină bogată în cupru. Acestea sunt explicaţii pe scurt despre inimi, creiere şi sângele caractiţei. Ce face mai exact cu cele nouă creiere şi ce se întâmplă cu inima centrală, în cazul unor specii de caracatiţă, atunci când înoată?
Creiere mai multe, iQ mai mare?
Ştim că aceste necuvântătoare sunt inteligente – cu prilejul cercetărilor experimentale, au dovedit că le place să se joace şi să folosească instrumente - dar nu se cunoaşte, încă, impactul pe care îl are multitudinea de creiere asupra inteligenţei.
Creierul central are formă de gogoaşă, care în zona esofagului apare ca un inel, ceea ce înseamnă că atunci când ea înghite, alimentele trec prin creier.
Cel mai interesant lucru este că aceste creaturi au câte un mini creier în fiecare braţ – asta oferă mai multă putere distribuită a creierului central. Astfel că organul principal trimite doar un semnal de nivel superior către braţ. Poate fi un mesaj că în faţă este hrană ascunsă sub o piatră, pe care trebuie să o ocolească, să o ridice. La oameni, braţele acţionează coordonate de creier, însă la caracatiţe, ele acţionează aproape independent şi au nevoie de coordonare în unele situaţii. Fiecare braţ este controlat de un sistem nervos elaborat, format din peste 40 de milioane de neuroni. Mai precis, cercetătorii au descoperit că 180 de milioane de neuroni din creierul central sunt conectate la peste 40 de milioane de neuroni din fiecare dintre cele opt braţe.
Activitatea sexuală a caracatiţei şi fiorul supravieţuirii
Unul din braţe joacă un rol important în activitatea de reproducere. Se numeşte hectocotylus şi este special adaptat pentru masculi, pentru a transmite sperma femelei receptive. Când un mascul şi o femelă se împerechează, el ajunge cu braţul său şi depune delicat unul sau două pachete de spermă sub mantaua femelei. Apoi se întoarce repede. Are nevoie de un braţ lung pentru această livrare specială, deoarece femela capătă instincte canibalice imediat după gestul de iubire. După ce obţine sperma lui, acesta mai este bun doar pentru hrană. Femela are nevoie să mănânce, pentru a produce mii de ouă şi pentru a petrece luni bune, fără să se hrănească. Fiecare femelă depune până la 100.000 de ouă fertilizate în ciorchini. Majoritatea speciilor de femele păzeşte, curăţă şi oxigenează în mod constant ouăle, până la şapte luni. În acest timp, ele pot pierde mai mult de 50 la sută din greutatea corporală. Cele mai multe specii mor la scurt timp.
Ritualul de reproducere nu face bine nici masculilor. Odată ce s-au împerecheat, masculii încetează să mănânce şi încep să acţioneze neregulat, până când mor.
De ce trei inimi şi nu mai multe?
Multe dintre speciile de caracatiţe trăiesc la adâncime în oceane, unde există mai puţin oxigen disponibil şi apa este rece. Având în vedere acest mediu, caracatiţele au dezvoltat trei inimi, pentru obţinerea unui sânge oxigenat suficient în toate părţile corpului, chiar până la vârfurile braţelor. Două inimi pompează sângele către branhii şi o inimă mai mare preia sângele oxigenat, pe care îl transportă către organe şi restul corpului. La unele specii, inima centrală încetează să mai bată atunci când caracatiţa înoată.
Sângele albastru, de la hemociană şi nu hemoglobină
Întrucât caracatiţele trăiesc în ape adânci şi reci, s-au adaptat folosind o proteină bogată în cupru, numită hemocianină, pentru a-şi oxigena sângele. Oamenii, de exemplu, au în sânge hemoglobină, bogată în fier, care înroşeşte sângele. Hemocianina îi dă o nuanţă de albastru.
@shutterstock