Îi judeci uşor pe cei din jur: e bine sau nu?
De-a lungul vieţii, ne formăm opinii în legătură cu tot ceea ce ne înconjoară. Judecăţile categorice sunt însă dăunătoare climatului social şi familial şi ne pun adeseori într-o lumină proastă.
Judecăţi fără argument
„Îl ştii pe cutare? Cică e mare crai – ai văzut că mereu e înconjurat de femei?“ De câte ori nu ai auzit judecăţiabsolute de genul ăsta,care nu se bazează pe niciun argument şi care nu admit replică? Mulţi oameni judecă prea uşor,din nevoia de a simţi superiori. De fapt,a judeca înseamnă a fi capabil să faci o diferenţă. Să-ţi identifici propriul eu în raport cu cei care care te înconjoară. Atâta timp cât opiniile tale nu degradează şi nu distrug,a judeca rămâne o funcţie psihică vitală.
A judeca înseamnă a te judeca
De fapt,spun psihologii,a judeca pe altcineva înseamnă a se judeca pe sine. Căci atitudinea faţă de ceilalţi spune multe despre propria noastră personalitate. „Vezi-ţi de bârna din ochiul tău şi nu de paiul din ochiul altuia!“ -iată o expresie care ilustrează bine acest lucru. A vedea doar paiul din ochii altora ne permite să negăm propriile defecte,propriile dependenţe. E un mecanism de apărare păgubos pe termen lung. Pentru că,treptat,vor fi tot mai mulţi cei care se vor împiedica de tarele noastre de caracter,cele pe care încercăm să le ascundem.
Defectele sar mai repede în ochi
Personalitatea fiecăruia dintre noi are o latură întunecată. Sunt lucruri pe care ne este greu să le recunoaştem:faptul că suntem laşi,absenţi,violenţi,slabi. Dar,în aceeaşi măsură,suntem alcătuiţi şi din lucruri bune. Defectele sunt însă primele care sar în ochii celor din jur. Sunt primele care sunt puse la zid,de multe ori fără drept de apel,fie pentru că sunt scoase din context,fie din comoditatea de a nu căuta explicaţii,cauze. Printr-un mecanism de proiecţie,suntem adesea tentaţi să condamnăm exact lucruri de care am putea fi acuzaţi noi înşine,pe principiul că cea mai bună apărare e atacul.