Jocurile copilăriei de ieri şi de azi: de la „Castelul“, „Hoţii şi vardiştii“ şi „Lapte gros“ la ecrane şi competiţii online
Cum să-ţi imaginezi copilăria fără poveste ori fără joacă? Noi, românii, avem jocuri care s-au schimbat foarte puţin în ultimele sute de ani. Prima atestare scrisă a jocurilor celor mici este a lui Antonio del Chiaro, secretar pentru limbile italiană şi latină al lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. În 1718, el povestea, în „Jocurile copilăreşti ale valahilor“, despre baba oarba, praştie, titirez, ţurcă şi altele asemenea.
Odată cu Internetul şi cu tehnologiile digitale tot mai performante şi mai accesibile, copilăria s-a mutat, încet-încet, pe calculator. Dar farmecul unor jocuri precum „De-a v-aţi ascunselea“ a rămas de neînlocuit. Nu e de mirare că multe din jocurile virtuale de azi sunt inspirate de copiii generaţiei lui Ion Creangă.
„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Humuleşti [...],la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie,“ povestea scriitorul în „Amintiri din Copilărie“.
An-tan-tichitan
Cine nu-şi aminteşte de Pititea sau De-a v-aţi ascunselea? Jocul presupune alegerea unui copil, care se pune cu faţa la perete sau la un copac şi numără până la 500 sau 1000: „10, 20, 30… 90, sutaaa, 10, 20… două suteee… Cine nu-i gata, îl iau cu lopata! Un – doi – trei, pleacă lupul după ei!“
În acest timp, ceilalţi copii se ascund, iar când termină de numărat, căutătorul porneşte pe urmele lor. Când îl vede pe unul, aleargă repede la locul numărătorii, unde „îl scuipă“, precizând şi unde l-a găsit: „Ptiu, Mihai, după maşinăăăă!“. Dacă Mihai aleargă mai repede şi ajunge primul la locul numărătoarei, scapă „scuipându-se“ pe el: „Ptiu mineeee!”. Bineînţeles, toţi copiii care se ascund încearcă să se „scuipe“ înainte chiar de a fi văzuţi de cel care caută. Ultimul poate să-i salveze pe toţi cu declaraţia: „Urma scapă turma!”, iar atunci, la jocul următor, acelaşi copil „se pune“. Dacă ultimul nu scapă turma, „se pune“ cel dintâi copil eliminat.
Alegerea primului căutător se face printr-o numărătoare cât se poate de creativă. Toţi jucătorii se aşază în cerc, iar unul recită nişte versuri, arătând cu degetul fiecare copil, la fiecare silabă. Cel la care se opreşte ultima silabă a ultimului vers, este cel care „se pune“ sau este eliminat, căutătorul fiind ultimul copil rămas în cerc. Numărătorile, care se foloseau la mai toate jocurile de acest gen, sunau cam aşa:
„An-tan-tichitan
Sever-căpitan,
Andalache-bumbalache
Glonţ!“
Sau:
” Una mia suta lei
Ia te rog pe cine vrei
Din grămada cu purcei!
Dacă n-ai pe cine,
Ia-mă chiar pe mine!“
Ţară, ţară, vrem ostaşi!
Până prin anii ’90, pe uliţele satelor, printre blocuri şi prin curţile şcolilor, copiii se implicau, trup şi suflet, în jocuri care necesitau efort fizic, iscusinţă şi strategie, cam în egală măsură. Un joc de amuzament, de dezvoltare a mobilităţii, a atenţiei, a colaborării şi a vitezei de reacţie era „Raţele şi vânătorii“. Erau doi „vânători“ care aruncau mingea, de la unul la celălalt, spre grupul de „raţe“, adică restul copiilor aflaţi între ei, în încercarea de a-i atinge şi a-i elimina, astfel, din joc. Ultimele două „raţe“ rămase în viaţă deveneau „vânătorii“ la tura următoare.
Un alt joc de strategie şi forţă era „Ţară, ţară, vrem ostaşi“. Jocul presupunea două echipe aşezate faţă-n faţă. În ambele, copiii se ţineau de mâini. Prima echipă striga: „Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, iar cealaltă echipă întreaba: „Pe cine?”. „Pe Costi”, li se răspundea. Atunci Costi alerga vijelios, cu scopul de a rupe una dintre legăturile de mâini adverse. Dacă nu reuşea, rămânea acolo. Dacă reuşea, se întoarcea la echipa sa, împreună cu alt copil pe care îl alege el. După aceea, rolurile se inversau. Câştiga echipa care se înmulţea.
Pentru fete şi băieţi
„Baba oarba“, „Castelul“, „Hoţii şi vardiştii“, „Lapte gros“ erau jocuri pentru toţi copiii, însă unele erau preferate doar de fete sau doar de băieţi. „Elasticul“, de exemplu, era un joc al eleganţei şi al mişcărilor graţioase, deci nu se cădea să fie jucat de către un băiat. Erau, de obicei, trei jucătoare: două ţineau elasticul întins pe picioare, astfel încât forma două linii paralele, iar a treia trebuia să sară între cele două linii şi să realizeze o serie de exerciţii, din ce în ce mai complexe. La început, elasticul era ţinut cu gleznele, apoi cu gambele, apoi cu genunchii, cu coapsele, ridicându-se tot mai sus, până când săritoarea greşea şi una dintre celelalte fete îi lua locul.
„Şotronul“ şi săritul corzii erau, de asemenea, jocuri pentru fete, în timp ce băieţii „băteau mingea“, jucau „bâza“ (un copil stătea cu spatele sau cu ochii acoperiţi şi trebuia să ghicească cine i-a dat o palmă peste ceafă sau peste propria palmă) sau alergau pe străzi cu câte-o anvelopă sau cu cu câte-o roată de bicicletă, învârtită pe un băţ.
Copilăria 2.0
Joaca nu va pieri niciodată, dar jocurile se schimbă. Transformarea jocurilor reflectă schimbarea societăţii în care trăim, însă ce rămâne neschimbat este nevoia de grup, de apartenenţă, de conectare. Acum grupul de prieteni joacă acelaşi joc online, se întâlneşte într-un spaţiu virtual în care copiii se întrec, se încurajează, se susţin, se luptă.
Copiii născuţi după anii 1990, au crescut cu calculatoare, cu jocuri video, cu Internet şi cu telefoane mobile „smart”. Mulţi n-au mai avut bunici la ţară, unde să se bucure, în vacanţele de iarnă, de datul cu sania pe derdeluş, sau în cele de vară, de scăldat la râu. Iar la oraş, viaţa s-a schimbat. Părinţii nu mai au siguranţa să-i lase pe cei mici să se joace singuri pe-afară. În acelaşi timp, accesul la tehnologie a crescut, iar copiii ultimelor generaţii s-au închis din ce în ce mai mult în camere, unde joaca a devenit digitală, iar prietenii, virtuali.
Potrivit unor studii, încă din primele luni din viaţă, copiii pot asocia telecomanda cu televizorul, panoul touch-screen al cuptorului cu microunde cu mâncarea şi telefonul „smart” cu conversaţia. Fascinaţia iniţială ia naştere din jocurile de lumini şi umbre, culori şi sunete, care apar din acel irezistibil ecran, care atrag mai întâi privirea, pentru ca apoi să stârnească dorinţa de a le atinge şi a le descifra misterele.