Mi-am luat destinul în mâini pe când eram doar o copilă. Dacă nu făceam asta, nu aş fi scăpat niciodată de violenţa de acasă. Şi nu-mi pare rău deloc, deşi nu mi-am mai văzut părinţii de peste zece ani.

Copilăria unora poate că este presărată cu momente frumoase,petrecute în sânul familiei. Copilăria mea mi-a lăsat urme adânci în suflet. M-am născut într-un sat,de pe lângă Făgăraş. Până la zece ani,bunicii sunt cei care m-au crescut aşa cum au crezut ei mai bine,căci părinţii mei munceau la oraş. Veneau foarte rar să mă vadă şi nici măcar de Sărbători nu eram împreună. Mai telefoneau din când în când,dar erau scumpi la vorbă.

Am devenit Cenuşăreasa

Viaţa mea a luat un alt curs când un incendiu a distrus casa bunilor mei. Atunci părinţii m-au luat de sub aripa lor şi m-au adus la oraş,unde locuiau şi ei. Dacă la şcoală m-am adaptat destul de repede cu noii profesori şi colegi,acasă lucrurile erau insuportabile. În fiecare dimineaţă trebuia să mă trezesc devreme să fac curăţenie şi să pregătesc micul dejun pentru tata,căci mama pleca dis-de-dimineaţă la muncă. Vai de amarul meu dacă în casă nu era lună când se trezea el! Nu de puţine ori am fost bătută pentru că tatei i se părea că mâncarea era prea sărată sau că încă mai era praf pe mobilă.

Mama nu îndrăznea să-mi ţină partea

Odată,la începutul iernii,am răcit straşnic. Cumplită a fost şi bătaia primită de la tata când,din cauza stării în care mă aflam,n-am putut să-mi duc la bun sfârşit obligaţiile zilnice. Nici măcar în mama nu aveam o aliată! După ce i-am povestit episodul cu bătaia,nu a luat nicio măsură şi nici nu a îndrăznit să-i spună ceva tatălui meu. Trebuia să stau ca o stană de piatră în faţa lui şi să-mi merit pâinea,având grijă şi de casă. Doar mătuşii mele de la Ploieşti,soră cu mama,mă mai destăinuiam,când ne telefona.

Nu mă mai descurcam nici la şcoală

Ai mei abia îmi spuneau o vorbă şi,când o făceau,mă criticau la orice pas. Din cauza problemelor de acasă,notele mele au avut de suferit. Zi de zi îmi spuneau că nu sunt un copil deştept,că nu mă ridic la aştepările lor,că nu fac decât să le mănânc banii. Nu aveam voie să merg în vizită la colegele de clasă sau în excursii. Din cauza asta,m-am închis în mine. Îmi găseam consolare doar în cărţile împrumutate de la bibliotecă,pe care le citeam pe nerăsuflate noaptea,când ai mei dormeau. Aşa m-am împrietenit cu d'Artagnan („Cei trei muşchetari“) şi cu Cosette din romanul „Mizerabilii“. Cel mai mult l-am îndrăgit pe micul Rémi din „Singur pe lume“. Poveştile din romane aveau uneori final fericit. Viaţa mea continua să fie un chin.

Citeşte şi:Poveste de viaţă:„M-am îndrăgostit de fratele lui"

Am luat hotărârea să plec

Situaţia de acasă s-a agravat când tatăl meu şi-a pierdut locul de muncă. A început să vină beat aproape în fiecare zi şi mă lua la rost din orice. Când nu-i convenea ce-i spuneam, mă lovea şi mă punea să stau în picioare în colţul camerei. Mama, martoră la comportamentul lui violent, nici nu mă privea şi nici nu-mi lua apărarea. Când am început să am parte de acest tratament, mi-am dat seama că pot să scap de chinurile de acasă doar dacă plec. La bunici nu puteam să merg, căci erau prea în vârstă ca să se mai îngrijească de mine. Aşa că m-am hotărât să fug de acasă.

Citeşte şi: Poveste de viaţă:„Gelozia distruge căsnicia”

Primele raze de soare

Într-o dimineaţă răcoroasă de primăvară,pe când aveam 14 ani,mi-am luat inima în dinţi,şi cu banii găsiţi în poşeta mamei,am plecat la gară,de unde mi-am cumpărat bilet spre Ploieşti. Îmi luasem cărţile preferate şi câteva haine. Nu mai fusesem niciodată undeva singură,mai ales cu trenul. Dar mi-am zis că dacă nu fac asta,nu o să scap niciodată de viaţa grea de acasă. Când am ajuns în Ploieşti,am sunat-o pe mătuşa mea,care a venit într-un suflet la gară. După ce i-am povestit prin câte am trecut,m-a luat la ea acasă,de unde le-a telefonat alor mei. În ciuda amenţărilor din partea tatălui,mătuşa mea nu s-a lăsat intimidată şi m-a luat în grija ei. Datorită ei am putut termina şcoala generală,apoi liceul şi,mai târziu,să fac o facultate. Fără ea,viaţa mea nu s-ar fi schimbat niciodată. Şi cine ştie ce aş fi ajuns azi...

Text:Andreea R.,24 de ani,Bucureşti