Cum mâncau românii parizer radioactiv pe vremea lui Nicolae Ceauşescu
Parizerul face parte din cultura gastronomică a românilor şi, chiar dacă în cele mai multe cazuri nu e deloc un aliment sănătos, nimeni nu poate rezista unui sandviş cu mult muştar. Din fericire, există câţiva producători care aduc pe piaţă sortimente de calitate, fără E-uri. Unii nostalgici chiar nu pot uita parizerul din vremea regimului comunist, deşi acest produs era un adevărat atentat la viaţa consumatorilor.
Parizer mâncat pe ziar, de muncitori, celebrul şniţel din parizer, reinterpretat azi în meniul unui restaurant bucureştean de top sau pur simplu parizer cu pâine şi muştar. În toate aceste variante, parizerul e un aliment iubit de români.
Un studiu efectuat acum câţiva ani a arărat că multe sortimente comerializate pe piaţa din România conţin piele de pasăre, emulsie din şorici, zgârciuri, cartilagii, aditivi, monoglutamatul de sodiu şi coloranţi. Nimic din toate acestea nu se compară, însă, cu parizerul radioactiv care se vindea în Alimentara în timpul regimului Ceauşescu.
O chimistă a făcut această descoperire, mai exact că în componenţa parizerului intra un adeziv radioactiv, care transforma produsul într-un cancerigen.
Povestea ei a fost spusă pe Facebook de Mihai Demetriade, consilier superior la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – CNSAS. El scrie cum a descoperit femeia că parizerul era cancerigen, dar şi cum au muşamalizat comuniştii totul.
"Suntem la începutul lunii decembrie 1984. La o sucursală din Ploieşti a Inspectoratului General de Stat pentru Controlul Calităţii Mărfurilor, o ingineră chimistă tocmai făcea o descoperire dintre cele mai grave. Vasile Marilena, căci despre ea este vorba, a avut curiozitatea să verifice ce conţineau 49 de probe luate din preparatele din carne care se comercializau în Bucureşti şi Ploieşti (salamuri, mezeluri, parizer etc.). Descoperirea a fost atât de gravă încât, peste câteva zile de numele ei aveau să afle de la Emil Macri (şeful Direcţiei a II-a a DSS), Iulian Vlad (adjunctul ministrului de Interne), până la Postelnicu şi Ceauşescu.
Pentru a reduce importurile de adjuvanţi alimentari, pe fondul politicii generale de reducere a cheltuielilor valutare, oficialii români au luat decizia în 1982 ca în fabricarea mezelurilor să folosească un adeziv „alimentar” produs de Combinatul de Îngrăşăminte Chimice Valea Călugărească. Era vorba de fosfoliant.
Îngrozită de ce tocmai descoperise, Vasile Marilena a trimis probele la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti, la laboratorul I.G.S. şi LAREX şi la laboratorul de analize a produselor de origine animală – OBOR. Rezultatele au venit să confirme primele informaţii. Conţinutul de fluor era de 112-289 mg/kg faţă de 30 mg/kg admis, de la peste trei la aproape zece ori mai mult, generând, astfel „efecte toxice cumulative”.
Conţinutul de elemente radioactive depăşea cu mult limitele normelor sanitare astfel: Uraniu-238 faţă de 0,1 pCi/g admis, probele conţineau 3-7,3 pCi/g (mai exact de la 30 de ori la 73 de ori mai mult!].
Radiu-226 faţă de 0,002 pCi/g admis, în probe se putea găsi 0,05-0,12 pCi/g [de la 25 la 60 de ori mai mult!]. Toate astea produceau „efecte cancerigene şi teratogene (malformaţii congenitale)”. În plus, conţinutul de plumb era de 1,14-1,52 mg/kg faţă de 1,0 mg/kg admis. Conţinutul de arsen al probelor fusese de 0,89-0,96 mg/kg faţă de 0,15 mg/kg admis [adică de şase ori mai mult!]. Conţinutul de nitriţi, de asemenea, depăşea limitele admise.
Fosfoliantul se folosea în preparatele de carne în R.S.R. din 1982, fără ca produsul să fi fost vreodată omologat ca unul destinat utilizării în producţia alimentară. Deşi ştia cât este de toxic, ministerul Sănătăţii avizase folosirea lui pentru 1 an, termenul fiind ulterior prelungit, la insistenţele ministerului Agriculturii, sub presiunile sistemice ale partidului.
Din cauza radioactivităţii foarte mari, leziunile provocate de fosfoliant erau ireversibile. De la cele cancerigene şi teratogene, amintite mai sus, la leziuni asupra celulelor tubilor renali şi nefrite (inflamarea rinichilor). Pentru copii şi femeile gravide efectele erau extrem de grave. Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor şi Serviciilor, deşi ştia cât este de toxic, nu interzisese folosirea lui. Instituţiile de control, în frunte cu ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare au lăsat, cu bună ştiinţă, lucrurile nemodificate. Presiunile politicilor partidului, de la economia de valută la reducerea importurilor, au lăsat urme criminale.
Afacerea a fost integral muşamalizată. Nu au existat răspunderi şi vinovaţi. Nimeni nu a aflat despre asta în presă. Adevărul, transformat în folclor urban, a fost septizat prin umor şi nepăsare. Urmele totalitare se văd însă în statisticile incidenţei cancerului, o boală care a explodat în ultimul deceniu comunist".
FOTO Shutterstock