Viaţa bate filmul! Aventuri în ţările calde

Era o zi ploioasă şi rece de noiembrie când Cristina Matei a luat hotărârea să plece din Londra. După aproape cinci luni în Bosnia, către sfârşitul anilor 1990, când bombele încă mai explodau, şi după un an şi trei luni în Tashkent, Uzbekistan, unde a retrăit comunismul anilor '80 din România, Cristina se stabilise în Londra. La început, totul a fost bine, dar pe măsură ce treceau anii, se simţea din ce în ce mai singură. Aşa că, în noiembrie 2005, după aproape opt ani în Anglia, a decis că este timpul unei noi aventuri.

Iniţial, românca în vârstă de 47 de ani s-a gândit că este timpul să se întoarcă acasă, dar prietenii au convins-o să mai aştepte câţiva ani, căci situaţia economică e jalnică, salariile sunt foarte mici, iar corupţia „e-n floare”. Cum în ziarele englezeşti din acele vremuri se făcea multă reclamă Dubaiului, Cristina a început să se intereseze despre viaţa din Golful Persic. Însă, când a încercat să organizeze o călătorie de „cercetare” în Dubai, o conferinţă internaţională ocupase toate camerele de hotel din oraş. Cristina îşi luase deja concediu pentru această vizită, aşa că a trebuit să se reorienteze repede. Cum punctul care marca oraşul vecin şi capitala Emiratelor Arabe Unite pe hartă, Abu Dhabi, era destul de mare, a luat hotărârea că aceea va fi destinaţia.

Întâlnirea cu deşertul

Două săptămâni în Abu Dhabi i-au demonstrat Cristinei că nu va avea nicio problemă să trăiască aici. Oraşul-insulă, deşi mic, era plin de viaţă, de zgârie-nori şi de oameni de toate naţiile. Iar de tot ceea ce aveai nevoie ca să trăieşti aici era un loc de muncă, destul de uşor de obţinut dacă aveai o diplomă de facultate. Întoarsă la Londra, Cristina şi-a dat demisia, a pus pe vapor câteva obiecte de mobilier, de uz casnic şi întreaga ei bibliotecă, a împachetat o valiză cu haine şi, în ianuarie 2006 s-a mutat în Abu Dhabi.

„De cum am ajuns în Abu Dhabi mi-am închiriat un apartament, iar după o lună m-am angajat la Khaleej Times, unul dintre cele două mari ziare naţionale în limba engleză. Fiind una dintre cele mai cosmopolitane ţări ale lumii, toată lumea vorbea engleză,” povesteşte Cristina.

Iar după alte câteva luni, şi-a cumpărat o maşină, un SUV performant cu care avea să exploreze cele mai sălbatice deşerturi şi munţi din Golful Persic.

„Acum sunt autobuze, dar la acea vreme nu exista niciun fel de transport în comun. Taxiurile erau ieftine, dar nu foarte uşor de găsit în cartierele mai limitrofe. În plus, taximetriştii, majoritatea lor pakistanezi, afgani şi indieni, erau extrem de curioşi din fire şi uneori aveau recţii de-a dreptul bizare. Un amic a fost dat odată jos din taxi, pe autostradă fiind, pentru că era suporter al unei echipe de oină rivală echipei cu care ţinea taximetristul”.

Balta de aur

În zilele libere, Cristina străbătea oraşul - sau ţara - în lung şi-n lat, adunând poveşti de la oameni şi imagini memorabile cu aparatul ei foto. Unul dintre locurile ei preferate era Mina Zayed, portul de la marginea Abu Dhabi-ului. Aici Cristina îşi lua adesea prânzul, printre „dhow”, bărcile tradiţionale, din lemn, ale arabilor şi iranienilor, care mai transportă şi astăzi bunuri între cele două naţii, despărţite de Golful Persic.

„Într-o zi, în timp ce aşteptam să fie gata peştele, am intrat în vorbă cu un pakistanez care aştepta, şi el, la rând. Omul făcea acum comerţ cu covoare persane, dar mi-a povestit că, în urmă cu vreo doi ani, lucra într-un magazin din bazarul oraşului, care vindea bijuterii de aur. De fapt, magazinul era mai degrabă o cocioabă din lemn, ca toate celălalte tarabe şi buticuri din bazar. Într-o noapte a avut loc un scurtcircuit şi întreaga piaţă s-a făcut scrum. A doua zi, când patronul a venit să vadă daunele, în locul unde era magazinul său era o baltă de aur - toate bijuteriile se topiseră,” spune Cristina.

Dar nu doar în timpul liber Cristina descoperea poveşti demne de „1001 de nopţi”, ci şi prin intermediul muncii ei de jurnalist. Aşa l-a întâlnit pe Gerard Depardieu, a luat masa cu şeicul emiratului şi a testat maşini precum Lamborghini.

Hotelul de 1000 de stele

Pe măsură ce treceau anii, Cristina se muta din ce în ce mai către periferia oraşului, pentru a fi cât mai aproape de deşert. Excursiile săptămânale pe dunele de nisip erau cea mai mare bucurie a ei. S-a alăturat unui club, UAE Offroaders, care era, mai degrabă, un grup de prieteni. De la ei a învăţat să şofeze pe dune, iar apoi, la rândul ei, i-a învăţat pe alţii. Cu ei a petrecut multe Crăciunuri în deşert, când se aducea la petrecerea dintre dune inclusiv un brad împodobit - artificial, desigur. De Halloween, nu doar şoferii şi pasagerii lor veneau costumaţi, ci şi maşinile erau decorate cu tot felul de monstruleţi. Iar în nopţile reci de iarnă, aprindeau grătare şi focuri de tabără, înoptând sub covorul de stele.

„Iarna mergeam câte 2-3 zile în deşert, străbătând cele mai spectaculoase dune ce treceau, adesea, de 800 de metri înălţime. Aduceam cu noi lemne şi mâncare, iar seara pregăteam grătare sau chiar kabsa - orez cu carne şi mirodenii -, 'sarmalele' arabilor. Unii dormeam în maşină, alţii în corturi. Acolo, în deşert, departe de luminile oraşului, stelele păreau infinit mai multe şi mai spectaculoase. De aceea glumeam, adesea, că stăm la hotelul de 1000 de stele”.

Din 2015, de când EAU s-a alăturat ofensivei împotriva Yemenului, situaţia economică şi politică a ţării a început să se deterioreze tot mai mult. Aşa că, în mai 2018, Cristina şi-a făcut din nou bagajele şi a plecat într-o nouă aventură - de această dată, la ea acasă.