Despre originile denumirii pe care o poartă sărbătoarea îndrăgostiţilor de la noi au scris mulţi specialişti de renume şi există,ca de obicei în cercetări şi studii folclorice,multe controverse. Pare-se însă că varianta care consideră provenienţa numelui de la cuvintele din slava veche „dragu“ şi „biti“,care s-ar traduce prin „a fi drag“,adună cele mai multe argumente. Mai apare însă o variantă care duce mult spre vechime şi anume la cuvintele dacice „trago“-ţap şi „pede“-picioare,acestea transformându-se,în timp,în drago,respectiv bete,iar de atunci sărbătoarea a traversat veacurile până în zilele noastre.

Fiul Babei Dochia,un simbol al lui Cupidon

Potrivit anumitor scrieri istorice,dacii ar fi avut o divinitate celebrată tot în această perioadă a anului,dar numele acesteia nu se cunoaşte. Conform credinţei din popor,24 februarie este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. De Dragobete,fetele şi băieţii trebuie să glumească şi să se împrietenească astfel încât să fie îndrăgostiţi tot timpul anului. O legendă din comuna Albeni,din judeţul Gorj,îl prezintă pe Dragobete ca fiul Babei Dochia – o fiinţă jumătate om,jumătate înger – un tânăr frumos şi nemuritor,zeu al dragostei şi al bunei dispoziţii,protector şi aducător al iubirii în case şi în suflete,un altfel de Cupidon. De ziua acestuia se organizau petreceri,care se încheiau deseori cu căsătorii. De asemenea,se spune că Dragobetele umblă prin lume şi azi,ca şi Sântoaderii,dar oamenii nu-l mai pot vedea fiindcă lumea a devenit prea rea şi urâtă ca să mai aibă parte de minuni.

Obiceiuri frumoase,dar aproape uitate

În trecut,de ziua lui Dragobete,fetele şi băieţii îşi puneau hainele de sărbătoare şi porneau cu voie bună spre pădure,pentru a culege ghiocei,viorele şi alte flori vestitoare de primăvară. Le aşezau la icoane,pentru ca apoi să le folosească în farmecele de dragoste.

·         Fiecare tânăr ştia că Dragobetele nu trebuie să-l prindă fără pereche,căci ar fi fost un semn de singurătate pentru tot anul  şi norocul putea să-i apară în cale de-abia la anul.

·         De Dragobete,tinerele necăsătorite obişnuiau să adune zăpada rămasă,căreia i se zicea „zăpada zânelor“,căci s-ar fi născut din surâsul zânelor. O lăsau să se topească şi apoi foloseau apa în descântecele de iubire,dar şi pentru a-şi spăla faţa ca să devină la fel de frumoase ca zânele.

Datini păstrate şi în zilele noastre

Ca să aibă parte de iubire tot anul,fetele trebuie musai să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Este musai ca soţii să se sărute de Dragobete,iar fetele nu trebuie să verse nici măcar o lacrimă,fiindcă lacrimile care curg în această zi aduc cu ele necazuri şi supărări până la Dragobetele viitor. Ca şi de alte sărbători,munca la câmp,cusutul şi treburile grele din gospodărie nu sunt permise nici de Dragobete,doar curăţenia este permisă,fiindcă dă prospeţime şi aduce spor.