Cum îşi păstrau oamenii din antichitate alimentele înainte de a apărea frigiderele
Refrigerarea este un fenomen destul de nou. Vreme de mii de ani, oamenii au fost nevoiţi să găsească modalităţi inteligente de a conserva alimentele. Aceste practici au încetinit creşterea şi înmulţirea microorganismelor care pot provoca tulburări alimentare sau pot duce la putrezirea mâncării.
Multe practici de conservare, altele decât refrigerarea – cum ar fi sărarea, uscarea, afumarea, decaparea şi fermentarea – au fost folosite de mult timp.
Lăsând la o parte aceste metode, cum îşi păstrau oamenii din vechime resturile de mâncare? Se pare că primii vânători-culegători au avut câteva modalităţi destul de creative de a prelungi „durata de valabilitate” a hranei lor.
„Frigiderele‟ folosite de strămoşii antici
Într-o dimineaţă de toamnă în 2015, doi fermieri din Michigan au făcut o descoperire neaşteptată: un os de pelvis de la un mamut. Oamenii au chemat o echipă de cercetători, care a găsit dovezi paleontologice şi arheologice suplimentare, în urma cărora au putut afla mai multe despre context.
Cu mai bine de 11.000 de ani în urmă, turmele de mamuţi cutreierau America de Nord. Pentru vânători-culegători, să doboare un animal de mărimea unui elefant african ar fi fost ca şi cum ar fi câştigat la loterie - un premiu pe care nu voiai să-l pierzi. Aşadar, unii indigeni au pus resturile de mamut în iazuri, pentru a le utiliza ulterior.
„Iazul era un loc bun pentru a ascunde părţile de carcasă”, a declarat Daniel Fisher, profesor şi curator la Muzeul de Paleontologie al Universităţii din Michigan, pentru Live Science. Carcasa era plasată intenţionat într-unul dintre numeroasele iazuri mici şi nu foarte adânci, răspândite în teritoriul din Vestul Mijlociu Superior. Dar conservarea cărnii nu se datora în totalitate apei. Păstrarea hranei în condiţii bune era asigurată, în mare parte, de bacterii, de exemplu, Lactobacili, care trăiesc în apă.
Lactobacilii produc acid lactic, un produs secundar chimic al respiraţiei anaerobe. Bacteriile colonizează carnea, iar acidul lactic păstrează masa musculară. Omul de ştiinţă Daniel Fisher menţionează, de asemenea, temperatura scăzută şi conţinutul scăzut de oxigen al apei lacului în procesul de conservare.
Fisher crede că vânătoarea avea loc în special toamna. Animalele doborâte erau măcelărite, iar bucăţile mari erau ascunse în iazuri. Carnea rămânea comestibilă până în vara următoare. Pentru a confirma această ipoteză, Fisher a efectuat experimente în acest sens, folosind căprioare, miel şi chiar cal. El a descoperit că, după ce a gătit carnea, pentru a ucide eventualele bacterii dăunătoare de pe suprafaţa cărnii, că aceasta era comestibilă, chiar şi după ce a petrecut luni de zile scufundată în iazuri mici şi reci.
„Acidul lactic înmoaie carnea‟, a spus Fisher, şi „conferă un miros şi un gust puternic, ca de brânză, facând din carne o masă interesantă‟.
Îngroparea mâncării, alternativă eficientă
Păstrarea alimentelor la rece are sens, dar nu toată lumea avea un lac în apropiere. Prin urmare, apelau la îngroparea alimentelor, o altă modalitate ingenioasă de a păstra alimentele proaspete. Prin acest procedeu, mâncarea era protejată de lumina solară, de căldură şi de oxigen, toate acestea crescând rata de alterare a alimentelor. În plus, mlaştinile ofereau o opţiune interesantă pentru păstrarea hrănii. O mlaştină reprezintă o zonă cu apă dulce şi pământ moale, spongios, constând în principal din materie vegetală parţial degradată, numită turbă. Mediul rece, cu conţinut scăzut de oxigen şi foarte acid este perfect pentru conservarea alimentelor perisabile.
În Europa de Nord, civilizaţiile antice puneau alimentele, inclusiv untul, în mlaştină pentru a-l conserva. Cum de s-a ajuns la asemenea ipoteză? Arheologii au scos din noroiul îmbibat cu apă bucăţi de substanţă ca de ceară, asemănătoare parafinei. După ce au cercetat substanţa cu ajutorul analizelor chimice, oamenii de ştiinţă au identificat-o ca fiind un produs lactat, dându-i numele de „unt de mlaştină‟, bogat în acizi graşi.
@shutterstock
