Delia Janina Barbu, adică Delia Barbu (33 de ani), aşa cum este cunoscută de iubitorii de muzică populară, cântă de când se ştie. „Îmi aduc aminte că, încă de la 7 ani, îmi plăcea să cânt. Am făcut parte din grupul de copii organizat de învăţătoarea mea.                                  Până în clasa a XII-a, am mers cu acest grup reprezentând Mehedinţiul în ţară şi în străinătate. Însă dragostea pentru muzica populară şi pentru tot ceea ce înseamnă folclor a venit destul de târziu. Aş spune că muzica populară m-a ales pe mine şi nu eu pe ea. După terminarea şcolii, am început să merg cu tatăl meu pe la evenimente, ca să văd cum se câştigă banii. Am vrut să fiu sigură că vreau să fac asta –pentru că nu-i uşor să cânţi trei zile şi trei nopţi la o nuntă. După ce am văzut cum stau lucrurile,am fost şi mai convinsă că asta trebuie să fac. Am plecat la facultate,dar am cântat în continuare.” Cântăreaţa a hotărât să urmeze,în paralel, şi cursurile Şcolii Populare de Arte, unde a cunoscut-o pe doamna Emilia Drăgătoiu-Nanu, profesoara ei de canto.„Eram foarte conştientă de tot ce aveam de corectat şi-atunci mi-a fost mult mai uşor să lucrăm strict pe nevoile pe care le aveam, astfel încât să pot reprezenta Mehedinţiul la concursurile din ţară. Am început cu «Ponoare, Ponoare», chiar la mine, în Mehedinţi, un festival de renume în ţară, unde am luat locul întâi. Acest festival a fost deschizător de drumuri pentru mine. Au urmat festivalul de la Mamaia, concursul «Doine şi balade», de la Severin, festivalul «Maria Lătăreţu», unde, din nou, am luat locul întâi. M-am oprit cu participările la festivaluri şi mi-am scos primul meu album – aşa am devenit cântăreaţă de muzică populară”, mărturiseşte artista.

 

Are o colecţie de 50 de costume populare

Povestea Deliei Barbu începe într-o zonă cu rezonanţe de basm, Baia de Aramă. „Totul este frumos în regiunea de unde provin: începând de la poalele Mehedinţiului, chiar din oraşul meu natal, Baia de Aramă, şi urcând către Izverna, odată cu altitudinea, se schimbă aerul şi eşti înconjurat de verdeaţă cât vezi cu ochii. Ceva mai încolo, la Ponoare, există o pădure de liliac. O mândrie locală este Podul lui Dumnezeu – cel mai mare pod realizat natural, din piatră, din România –, care face legătura între doi munţi, precum şi lacul Zaton.” Odată ce s-a apucat de cântat, Delia Barbu a început să meargă prin sate să-şi adune costume şi repertoriu. „Dacă te duci la Isverna, nu există casă care să nu aibă minimum cinci vâlnice sau cinci ii. Însă acestea sunt păstrate, de obicei, pentru nepoţi şi nepoate. Ştiam că aşa va fi, de aceea am început cu bunicii mei. Cele mai multe costume le am de la mine, de la Buseşti. Pe unele le-am recondiţionat pe la gât, pentru că ele erau făcute pentru femei mai slăbuţe. Încet-încet, s-a îmbogăţit colecţia mea – am, în prezent, în jur de 50 de costume întregi. Toate costumele mele sunt vesele, în culori vii. Aşa se făceau costumele la noi, la munte, să semene cu florile câmpului. Piesele din colecţia mea sunt realizate manual, din mătase şi cusute cu fir de argint. Unul dintre costume a fost purtat de mama mea la nuntă, care-l avea de la soacra ei, care se măritase, şi ea, îmbrăcată cu el. Cred că are o sută şi ceva de ani. Este o onoare pentru mine faptul că le pot purta. Este important modul în care purtăm aceste costume şi ce transmitem cu ajutorul lor. De altfel, este o mare responsabilitate să reprezinţi o zonă ca artist popular – trebuie să fii impecabil în această privinţă. Mă străduiesc să fac asta cât mai bine: de la cântec şi port până la atitudine şi unicitate. Dacă am înţelege cu toţii că suntem unici şi nimeni nu ia nimic din ce aparţine altcuiva, am fi mult mai fericiţi.

„Am ţinut să nu-mi compromit demnitatea de femeie“

De 8 ani, Delia Barbu este mamă, o mamă mai prezentă în viaţa copilului ei decât s-ar crede, din cauza programului ei încărcat. „Au fost şi momente grele, dar n-am disperat niciodată, am preferat să văd părţile bune din tot ceea ce mi se întâmplă. Un singur lucru am ştiut întotdeauna, acela că vreau să cânt. Mă simt extraordinar şi mi se pare că sunt alt om atunci când cânt. Aşa trăiesc eu, cântând. A fost unicul lucru de care am fost sigură. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă fac cunoscută, dar, totodată, am ţinut să nu-mi compromit demnitatea mea de femeie şi de mamă de om.” Într-un fel, cântecele Deliei sunt oglinda vieţii ei, fiind inspirate din trăirile sale şi ale celor din jurul ei. „Oamenii care duc cântecul lumii, care alină doruri, care cântă despre suferinţă, despre tot ce înseamnă iubire sunt aleşi de Dumnezeu. Cred că nu oricine poate să facă asta. Mă simt binecuvântată fiind unul dintre cei care au fost înzestraţi cu acest har, pe care l-am moştenit de la tatăl meu”, mărturiseşte cântăreaţa.