Delia Budeanu, crainica TV de altădată: „Când mi se aprindea becul roşu de la cameră, simţeam că mor“
Una dintre cele mai cunoscute crainice de televiziune este o figură legendară a perioadei de dinainte de Revoluţie şi una dintre cele mai frumoase femei care au apărut pe sticlă.
Elegantă, rafinată, rasată, frumoasă mai ales, poate chiar prea frumoasă pentru nişte vremuri atât de întunecate precum perioada comunistă, în care frumuseţea nu trebuia expusă ori făcută publică, pentru a nu o deranja pe tovarăşa Elena Ceauşescu. Pentru generaţia celor născuţi în anii ’70-’80, chipul, dar mai ales vocea acestei doamne a Televiziunii Române trebuie să le fie foarte familiare. Căci, în decorul alb-negru şi ultra-controlat al puţinelor ore de difuzare a programului TV, prezenţa sa şi a colegelor sale la pupitrul de prezentare a desfăşurătorului zilei îndulcea puţin din stereotipul textelor şi din griul cotidian. Practic, pe lângă cele mai cunoscute cântăreţe ale vremii (Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac etc.), Delia Budeanu, Lia Mărăscu, Sanda Ţăranu, Ioana Bogdan şi Cristiana Bota erau divele acelor timpuri.
În secret, visa să facă… operă
Născută pe 28 mai 1949, Delia Budeanu şi-a petrecut copilăria la casa de la ţară a tatălui ei – inginerul în pomicultură Gheorghe Moruju, care a pus bazele Staţiunii de Cercetare Pomicolă Voineşti şi a creat soiurile „Frumosul de Voineşti“, „Deliciosul de Voineşti“ şi, mai târziu, „Generosul de Voineşti“. O copilărie trăită printre livezi, dar şi în spiritul autoritar al tatălui, care s-a încheiat la 12 ani, când părinţii săi au divorţat, iar Delia s-a mutat cu mama sa la Turnu-Severin. „Mama era extrem de cultivată, frumoasă şi foarte fină, blândă şi bună. Tata era un tip dur, ca o stâncă. El îmi impunea să fiu prima, să nu greşesc, să iau toate premiile la şcoală“, spunea ea într-un interviul pentru „Adevărul“.
Aşa se face că, după vacanţele lungi petrecute într-un hamac prins într-un gutui bătrân, citindu-l pe Jules Verne, au urmat cele de lângă Dunăre, cu pregătiri intense pentru examenul pentru Filologie de la Universitatea din Timişoara. Deşi, în secret, visa să facă… operă. „Aveam o voce splendidă. M-a ascultat un mare profesor de canto din Bucureşti şi-a spus: «Vei fi a doua Melba!»“. Degeaba, era un alt vis interzis de tatăl său. Interesant este că, după doar două luni de studenţie, din cauza unor uneltiri diaboleşti ale unei colege pline de invidie, a trebuit să se transfere la Cluj.
Rigoarea sistemului comunist
Mutată în ultimul an de facultate la Bucureşti, tânăra Delia s-a angajat la Radio România imediat după absolvire, dar s-a şi căsătorit cu doctorul Romulus Balaban, căruia i-a dăruit fiică, pe Diana (n. 1969). Între timp, printr-un coleg de la Secţia Tineret, a aflat că cei de la televiziune organizau un concurs pentru un post de prezentatoare. Iar ea, care nici nu ştia exact unde este sediul, a mers şi a câştigat postul în faţa a 11 actriţe! După două săptămâni, era deja înregimentată în sistemul televiziunii publice şi, pe 1 iunie 1970, România făcea cunoştinţă prima oară cu Delia Budeanu pe micul ecran: pe programul 2, cu prezentări de concerte simfonice. „Eram timidă, nu ştiam ce e aia o pudră… Când mi se aprindea becul roşu de la cameră, simţeam că mor. Mi se accelera pulsul, la fel şi respiraţia… Într-un an de zile, am reglat situaţia asta“, povestea cea care urma să intre pe programul 1 drept crainică, la vârsta de 22 de ani, şi care tocmai divorţase după un an de mariaj. „La început, era fascinant, o planetă necunoscută. După care s-a văzut că asta te poate lega, te poate inhiba, pentru că nu mai puteai fi tu. Tu trebuia să fii personajul de pe ecran, dar tu când plecai, voiai să fii tu, să fii liber în timpul tău privat. Dar nu mai aveai voie, se întorcea împotriva ta. Erai tot timpul personajul de la televiziune. Fiind extrem de cunoscut, trebuie să te supraveghezi şi aşa am trăit toată viaţa, cu o maximă supraveghere asupra mea însămi“, recunoştea în interviul acordat Eugeniei Vodă, pentru emisiunea „Profesioniştii“.
Delia: „M-am gândit că nu ajung nici la gard şi voi fi împuşcată“
O aventură care a durat 27 de ani neîntrerupt, într-o tensiune tot mai mare şi cu un control absolut. „Sistemul ne-a indus ideea că şi dacă respirăm puţin altfel, se va şti. Puteţi înţelege ce e aceea frica generalizată, teama ca stare? Da, mie mi-a fost foarte frică de ei. (…) Mi-a trecut şi mie prin minte că aş putea spune atunci ceva, dar m-am gândit că nu ajung nici la gard şi voi fi împuşcată“.
Poţi citi în continuare detalii neştiute din viaţa frumoasei crainice de altădată în ediţia „Click! pentru femei“, nr. 19, pe care o poţi găsi la toate punctele de distribuţie a presei.
