Diana şi bijuteriile care vorbesc
Ne-am obişnuit ca bijutierii să fie bărbaţi. În urmă cu două, trei decenii, aşa i-am apucat: ascunşi după o tejghea, în minusculele lor ateliere-magazin, migălind ceva la o lampă. De obicei, reparau piesele aduse de muşterii şi mai rar confecţionau ceva original. Azi, lucrurile s-au schimbat radical. Majoritatea bijutierilor sunt femei, fascinate de latura creativă a domeniului şi mai puţin de aspectul material. Ele participă la expoziţii din ţară sau din străinătate, unde şcoala românească de bijuterie de autor şi-a croit un renume. Una dintre aceste creatoare în argint şi alte metale preţioase este Diana Toboşaru.
Când publicitarul se transformă în artizan
Absolventă a liceului Tonitza, apoi a Institutului de arte plastice din Bucureşti, Diana Toboşaru a abandonat artele în 1990, dăruindu-se unui domeniu total nou pe atunci în România, publicitatea. A învăţat abc-ul meseriei dar, după ce a cunoscut pe deplin succesul, şi-a dat seama că îi lipseşte ceva: exprimarea artistică. Pictura, de exemplu. Sau mai bine ceva inedit, bijuteria de autor. Urmărea fenomenul şi ar fi vrut să înveţe cum se lucrează argintul. În perioada aceea, o prietenă i-a făcut cadou un curs la Şcoala de Bijuterie Contemporană Assamblage. „A fost un curs de ceară pierdută, un procedeu vechi şi foarte ofertant, permanent perfecţionat, care-ţi permite să creezi un model din ceară, să-l finisezi şi apoi să-l torni în ce metal vrei“, spune Diana.
Obiecte preţioase care au ceva de spus
I-a plăcut atât de mult, încât a urmat toate cursurile şcolii Assamblage, unde profesorii David Sandu şi Andreia Popescu i-au format mai pe toţi creatorii noului val de bijuterie contemporană. Şi-a cumpărat utiliajele esenţiale în prelucrarea metalului şi a experimentat tehnicile deprinse, lucrările ei fiind selectate la expoziţii din ţară şi din străinătate. Succesul a încurajat-o să renunţe aproape de tot la job şi să se dedice orfevrăriei – deşi nu se poate trăi din asta. Oamenii cu dare de mână preferă să-şi cumpere bijuteriile de la branduri internaţionale, consacrate, iar cei cu venituri modeste sunt atraşi de produse de serie. Diana spune că nici afară nu există o piaţă foarte ofertantă: „Având o încărcătură artistică mare, bijuteria contemporană este o meserie de nişă – adică se adresează unui anumit tip de clienţi. Bijuteriile de autor nu sunt un simplu element decorativ, ci sunt purtătoarele unui concept, unei idei. Au ceva de spus“.
Meseria nu-i lipsită de pericole
Când îi vede cineva manichiura perfectă, nu-şi poate închipui că acele mâini mânuiesc pile, glaspapir, unelte de traforat şi găurit, aparate de sudat şi de şlefuit. Diana râde şi admite că, după munca susţinută pentru crearea unei noi colecţii, mâinile ei nu arată atât de impecabil. Când manevrează obiecte incandescente, foloseşte mânuşi de protecţie. Chiar şi aşa, se mai răneşte uneori, dar are întotdeauna lângă ea crema pentru arsuri. Şi leucoplast, că se mai şi taie! „Te obişnuieşti, te împrieteneşti şi cu focul, la un moment dat“, spune Diana. „La început ziceam aoleu, o să ardă totul în jurul meu“, râde ea.
„Hai, că nu e chiar aşa de rău!“
Teama de foc nu este singura cu care se confruntă creatoarea: „Trei sferturi din perioada de concepere a unei lucrări mă chinuie gânduri de genul: n-o să-mi iasă, n-o să-mi vină nicio idee. La început, când te aşezi în faţa unei foi albe, îţi spui: ce fac eu pe foaia asta?! După care începi să schiţezi, te uiţi în jur, te uiţi în albume, apoi vine momentul în care tot ce ai învăţat în liceu şi în facultatea de arte plastice, toată informaţia artistică pe care ai acumulat-o atâţia ani se cristalizează. Iar obiectul prinde contur - şi mă apuc să-l meşteresc. Apoi, pe la mijloc, apare iar o cădere, când îmi spun nu, n-o să iasă cum vreau eu. Când iau obiectul gata turnat, prima reacţie e: hm! Abia a doua îmi zic: hai, că nu e chiar aşa de rău!“. Ea crede că toţi artiştii trec prin chinurile astea, că nimeni nu-şi spune din prima vai, e perfect, e minunat.
Expoziţie la sediul ONU
În numai 4 ani, Diana a participat la expoziţii organizate în România, Cehia, Portugalia şi SUA. Cea mai recentă a fost expoziţia colectivă inspirată de Primul Război Mondial, „Camera lucidă“, care a avut loc chiar în sediul din New York al ONU, la începutul lunii decembrie.
