„Când circulaţia cerebrală a unui pacient dispare,neuronii  -celula care e cea mai sensibilă la lipsa de oxigen-dacă rămân trei minute fără oxigen,încep procesele ireversibile de necroză şi moarte cerebrală. Aceasta este moartea cerebrală. Mult timp,«moartea» a fost considerată oprirea permanentă a inimii şi respiraţiei. Mai târziu,când anestezistul Bjorn Ibsen a inventat respiraţia artificială,în 1950,respiraţia şi bătăile inimii au putut fi menţinute şi în comele profunde. După ce s-a pus diagnosticul de moarte cerebrală,tratamentul şi terapia artificială pentru menţinerea bătăilor cordului nu au sens sau etică decât în cazul în care decedatul devine donator de organe”,explică dr. Carmen Pantiş,coordonator transplant la Spitalul Judeţean de Urgenţă Oradea şi preşedintele Colegiului Medicilor Bihor.
 

Cine pune diagnosticul

 
„Unei echipe medicale,independentă de medicul curant,de coordonatorul de transplant sau de echipa de prelevare,îi revine sarcina de a  stabili diagnosticul de moarte cerebrală. Legislaţia din România permite stabilirea acestui diagnostic de către medicul primar neurochirurg,neurolog sau anestezist. Examinarea clinică pentru evidenţierea reflexelor de trunchi cerebral şi paraclinică EEG este obigatorie şi se face la un interval de minimum şase ore pentru adult şi 12 ore pentru copil. Este foarte important să se excludă situaţii care ar putea simula moartea cerebrală,cum ar fi hipotermia,datorită unor factori fizici externi (să nu uităm că moartea cerebrală este frecvent asociată cu hipotermia spontană)”,afirmă dr. Pantiş.