Albastru-cobalt, galben-crom şi roşu-vermion, acestea sunt cele trei culori care flutură vesele în vânt, de fiecare dată când este arborat drapelul. Ceea ce nu ştiai, poate, este că cele trei nuanţe sunt cunoscute românilor încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, acestea regăsindu-se pe scuturi şi pe diplomele emise de domnitor. Totuşi, în acea vreme, culorile nu erau alăturate şi nu erau folosite pentru a-i identifica în mod specific pe români. Au mai fost necesare câteva sute de ani, până în secolul al XIX-lea, pentru ca tricolorul să devină simbolul românilor.

Trei culori, însemne de luptă

Momentul care a determinat unificarea celor trei culori sub un steag a fost răscoala lui Tudor Vladimirescu, acesta fiind reprezentat în canafuri şi în picturile care reprezentau acel moment din istoria românilor, considerat unul hotărâtor în renaşterea naţională a României. Alăturarea culorilor nu a fost una întâmplătoare: albastru reprezenta libertatea prin nuanţa cerului, galben era simbolul dreptăţii şi nuanţa ogoarelor cultivate, iar roşu reprezenta frăţia sângelui. Tricolorul, într-o formă apropiată de cea folosită astăzi, a fost adoptat de Alexandru D. Ghica, domnitorul Ţării Româneşti, fiind utilizat pe drapelele de luptă şi pe pavilioanele navelor. Iniţial, ordinea culorilor a fost roşu, albastru şi galben, pe culoarea din mijloc fiind reprezentate stele şi o pasăre.