Odinioară, România era printre primele ţări care aveau grădini publice, în care doamnele îşi etalau rochiile şi pălăriile, tinerii îşi dădeau întâlnire la ceas de seară, iar seniorii se bucurau de spectacolele oferite de fanfara militară. Tot în parcuri au fost şi primele proiecţii de film şi spectacole de vodevil ori recitaluri de operă şi partituri de muzică simfonică. Astăzi, parcurile şi-au păstrat menirea de loc de întâlnire în natură şi, pe lângă spaţiul verde generos pe care-l oferă celor care vor să facă mişcare, ascund şi mici comori, ce ne-amintesc de un trecut ilustru şi de marile noastre valori naţionale.

Parcul Copou din Iaşi

Nu ai cum să ajungi la Iaşi şi să nu te opreşti să vezi bătrânul tei al lui Eminescu, care a devenit un lait-motiv al acestui parc, împânzit de istorie. Căci, oh!, dacă ar putea vorbi aleile, copacii, băncile, câte ne-ar mai spune! Amenajat la începutul secolului al XIX-lea (1833-1834), pe vremea domnitorului Mihail Sturza, pe dealul Copoului, care se numea odinioară Podu Verde, parcul adăposteşte monumente deosebite pe cele 10 hectare ale sale: Monumentul Legilor Constituţionale (Obeliscul cu lei), bustul lui Mihai Eminescu şi cel al bunului său prieten, Ion Creangă, aleea „Junimea“, străjuită de busturile din bronz ale membrilor săi, dar şi Muzeul deschis în memoria marelui poet al românilor. Toate printre tei, arţari, frasini şi parfumate tufe de iasomie şi liliac.

Parcul Cişmigiu din Bucureşti

Coroanele arborilor bătrâni dau vârsta celui mai vechi parc din Capitală, amenajat pe locul în care Alexandru Ipsilanti, Domnul Ţării Româneşti, i-a cerut „Marelui Cişmigiu“ (şefului lucrărilor peste cişmelele oraşului), la 1780, să construiască două cişmele. Dintr-o eroare de construcţie, în jurul uneia dintre ele s-a creat o baltă, care se mărea pe an ce trecea, mai ales în lunile ploioase. Pentru a igieniza locul, dar şi în dorinţa de a le oferi locuitorilor un loc de plimbare, Pavel Kiseleff, sub domnia lui Gheorghe Bibescu, a dat dispoziţii la 1830 ca balta să fie secată şi să fie ridicat un parc. 17 ani mai târziu, zona verde a prins contur sub îndrumarea peisagistului Wilhelm Mayer, care a adus 30.000 de arbori şi arbuşti din jurul oraşului, dar şi plante ornamentale de la Braşov şi Viena. Succesorul lui Bibescu, Barbu Ştirbei, şi-a dorit un heleşteu şi un canal de legătură cu Dâmboviţa, astfel apărând şi lacul, pe care ani la rândul au fost văzute perechi de lebede şi de pelicani. În iarna lui 1883, lacul a îngheţat, prilejuind organizarea primului concurs pe gheaţă. Ulterior, primăria oraşului a cumpărat un teren din fosta grădină a familiei Creţulescu, mărind suprafaţa parcului, care astăzi are şi unele repere culturale: Foişorul Fanfarei, Rotonda scriitorilor, bustul Maica Smara, Izvorul Sissi Stefanidi, monumentul soldaţilor francezi din Primul Război Mondial şi La Cetate – ruinele unei mănăstiri construite de logofătul Văcărescu în 1756, din incinta căreia pornea un tunel secret care lega Palatul Creţulescu de malul plin de ascunzişuri al Dâmboviţei.

Parcul Mogoşoaia din Ilfov