Cum era viaţa într-un harem. Femeile, păzite de bărbaţi castraţi şi exploatate de sultan

În cei 600 de ani de Imperiu Otoman, femeile aflate în haremul sultanului au jucat un rol pe cât de misterios, pe atât de interesant. Femei şi fete de vârste diferite – începând chiar de la 7 ani – erau ţinute în locuri secrete, în care erau educate, controlate şi adesea abuzate de sultan şi de aleşii acestuia.

Erau sclave sau supuşi? Oferite ca nişte daruri de preţ elitei politice a vremii respective sau ca pradă de război, femeile sultanului reprezentau puterea, bogăţia şi, nu în ultimul rând, virilitatea Califatului. Întocmai ca în O mie şi una de nopţi, viaţa de zi cu zi într-un harem otoman se desfăşura într-un paradis secret, plin de răsfăţuri fără seamăn şi delectări greu de imaginat, dar şi de reguli stricte şi roluri bine trasate şi îndeplinite de femeile sultanului.

Ierarhia şi atribuţiile femeilor

Cuvântul odalisque, atribuit celor mai multe femei din harem – provine din turcescul odalik, care înseamană cameristă şi redă o bună parte din activităţile de zi cu zi ale acestora. Însă nu toate! Pe lângă faptul că odalisque, cunoscute şi sub denumirea ikbals, aveau grijă ca totul în jurul lor să arate minunat, ele aveau şi multe alte calităţi ca amante ale sultanului – se asigurau că erau întotdeauna aranjate, dar şi talentate în muzică, dansând şi cântând cât era ziua de lungă. Acestea erau aprobate de mama sultanului şi de prima lui soţie şi era considerată o mare onoare pentru un vizitator de sex masculin al haremului să primească o odalisque în dar.

Cele aflate sub odalisque în ierarhie erau numite gedik şi nu aveau ca îndatorire principală să satisfacă nevoile carnale ale sultanului decât dacă acesta decidea aşa ceva. În ciuda zvonurilor care au tot circulat cu privire la femeile dintr-un harem, ei bine, nu toate erau sclave. Printre ele se numărau şi soţiile sultanului, care trăiau în apropierea tuturor concubinelor acestuia şi care, cel puţin la nivel teoretic, erau libere, dându-şi acordul să devină una dintre nevestele acestuia.

O altă preconcepţie cu privire la femeile din harem e că toate trebuiau să se culce cu sultanul. Nici vorbă de aşa ceva! Toate primeau o educaţie de bază şi multe dintre ele erau crescute şi educate cu scopul de-a fi măritate ulterior cu membrii importanţi ai curţii sau cu oameni politici otomani importanţi. Aşadar nu erau toate destinate sultanului şi satisfacerii plăcerilor acestuia.

Păzite de eunuci

Provenit din arăbescul „haram”, care înseamnă „sacru” sau „interzis”, haremul era locul secret în care niciun alt bărbat, în afara sultanului, n-avea acces. Drept urmare, femeile sultanului trebuiau păzite de cineva care avea puterea unui bărbat, dar nu şi instinctele şi dorinţele lui sexuale. Astfel, au fost aleşi eunucii, acei bărbaţi castraţi care aveau rolul de-a le păzi şi proteja pe membrele haremului.

Eunucii făceau legătura – atât la nivel fizic, cât şi simbolic – dintre lumea bărbaţilor şi cea a femeilor şi erau consideraţi genul hibrid, care făcea parte din ambele lumi. Dar cine erau, mai exact, aceşti eunuci? În principiu, erau sclavi care fuseseră capturaţi în timpul războaielor sau achiziţionaţi pe teritoriul unor state precum Etiopia sau Sudan şi folosiţi apoi în scop personal de oameni influenţi.

Eunucii puteau fi de două feluri – albi sau negri, iar aspectul lor şi rolul pe care-l jucau era cât se putea de diferit. Eunucii negri, denumiţi Sandali, aveau organele genitale complet înlăturate, motiv pentru care erau la mare căutare în haremuri. Celor albi, în schimb, le era permis să-şi păstreze o parte din penis sau testicule, fiindu-le, drept urmare, atribuite doar o parte din îndatoririle specifice haremului, pentru a nu se risca folosirea a ceea ce le mai rămăsese din organele lor reproductive.