Cristi Minculescu: «Nu cred în regrete!»
Cristi Minculescu bea o cafea în barul TVR-ului. E semiîntuneric, dar el încă nu a renunţat la ochelarii cu lentile negre. Apoi îi auzi vocea, inconfundabila voce pe care de atâtea ori ai auzit-o spunând „Bună seara, prieteni!”
Într-o după-amiază de vineri de la sfârşitul lui iunie,puteai vedea trupa „Iris“ la două mese retrase din barul TVR-ului. Era înainte de înregistrarea pentru emisiunea lui Mircea Radu,„ÎnTrecerea Anilor”.
Cristi Minculescu stătea singur la masa lui,fumând. Nu-l mai întâlnisem niciodată. M-am aşezat lângă el şi am vorbit despre trecut. La un moment dat,Cristi Minculescu a renunţat la ochelarii lui cu lentile negre. Îmi spunea că i-ar fi plăcut să fie istoric. Dar ce bine că a dat la Construcţii şi a rămas la rock!
Cum a fost de ziua dvs.,în '80,când aţi dat probă pentru „Iris“?
Era prea important pentru mine să cânt cu „Iris“. Sigur că la 21 de ani,cât aveam eu atunci,lumea se vedea altfel. Dar,deşi era de ziua mea şi luasem proba,nu mi-am manifestat bucuria cine-ştie-cum. Nici acum nu sunt o persoană cu manifestări foarte spectaculoase. Aţi renunţat la facultate (n.r.:Hidrotehnică la Construcţii) ca să cântaţi cu „Iris”...
O făceam oricum,pentru că nu mi-au plăcut niciodată ştiinţele exacte. Le-am urât. Eu am fost mai pe partea umanistă. Sigur,cu matematica s-a construit lumea,dar eu nu m-am împăcat niciodată cu ea.
Aşa era la modă atunci. Era un timp foarte păgubos. Dar plecai într-o vacanţă plătită de părinţi după ce luai examenul la facultate. Aveai satisfacţia admiterii,dar mai mare era satisfacţia părinţilor că ai urmat calea lor. Or eu m-am hotărât la un moment dat că nu sunt de pe strada aia. Şi timpul a dovedit că m-am ţinut de promisiune,dacă pot spune aşa. N-ar fi fost corect faţă de mine însumi să continui un drum cu care n-aş fi avut nicio treabă.
E greu,foarte greu. Din păcate,alea neplăcute sunt mult mai multe decât cele plăcute. N-aş vrea să le reamintesc. Tot ce-i plăcut ţine de faptul că de atâta timp există formaţia.
Ei au avut multe până am venit eu. După aia,erau atenţionările,înainte de spectacole. E dezechilibrată rău balanţa între amintirile plăcute şi celelalte. Ştii cum e,părinţii nu poţi să ţi-i alegi,iar destinul geografic se schimbă mai greu. Restul sunt poveşti:ce-am făcut,că n-am plecat,că-i nenorocul nostru şi norocul vostru că suntem aici.
Aveţi regrete?
Nu,n-am niciun fel de regret. Nu cred în regrete. Pentru că dacă ai ce să regreţi înseamnă că ştiai ce trebuia să faci la momentul respectiv şi n-ai făcut. Asta e lipsă de decizie. E rău. Mai bine iau decizia proastă decât să mă plâng după. Să te plângi e tipic românesc. Asta e cea mai gravă problemă în România:mentalitatea.
Nu cred că am ajuns să stau într-o ţară aşa de mult încât să-mi doresc să plec de acolo. Dar pot să spun că se detaşează clar Italia în Europa. Altfel,mă duc de ani buni în Brazilia,care îmi place mai ales pentru faptul că ei nu au iarnă. Nu-mi place deloc iarna.
Nu. Nici nu m-am gândit la asta. Nu mă gândesc nici la ambiţie,nici la pasiune. Ştiu că atunci când dispare una,dispar pe rând. Mi-e greu să răspund,pentru că nu ştiu ce-nseamnă un artist împlinit în România.
La anul,„Iris“ aniversează 35 de ani
3 pasiuni vechi
1. „Îmi place să citesc. Deşi nu prea am timp. Dar asta e bine,înseamnă că are trupa activitate. Citesc orice.”
2. „Sport. Fotbal. Echipa favorită:Universitatea Craiova.”
3. „Istorie. De orice fel. Mi-ar fi plăcut să fiu istoric.”
