Monica Tatoiu: «Fiecare început de an mă găseşte undeva departe»

Mereu acasă, de Crăciun, întotdeauna departe, într-o ţară exotică, de Anul Nou. Monica Tatoiu spune că are nevoie de distanţă, ca să judece fără patimă realitatea, mai ales în aceste clipe.

În urmă cu trei ani,când ­v-am sunat înainte de Revelion,eraţi într-o ţară asiatică. Această schimbare de decor vă este necesară sau e doar o reconfirmare a statutului social?

N-are legătură cu statutul social. Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Iubesc soarele şi vreau ca fiecare început de an să mă găsească undeva departe,de unde să-mi fie dor de casă. Am plecat ca să văd mai clar,fără patimă,tot ceea ce se întâmplă acasă. Anul acesta am mers într-un loc pe care îl iubim cum ne iubim casa. 2013 este special deoarece,pe 2 ianuarie,am sărbătorit 30 de ani de... „împreună“.

Cum petreceaţi iarna în copilărie,la Timişoara?

În decembrie,veneau corurile de la Mitropolie şi cântam colinde alături de părinţi. Apoi,mama ne trimitea de acasă până aranja cadourile sub brad. Rătăceam pe străzile din Iosefin,de lângă casa bunicilor,încercând să aruncăm câte o privire pe geamurile dincolo de care oamenii se pregăteau pentru Crăciun. Când ajungeam acasă,geamurile de la sufragerie erau deschise,se făcea curent când intram... Până târziu am crezut că Moşul tocmai pleca şi de aceea era curent. În brad,mama aprindea artificii (acum nu se mai găsesc). Fiecare avea o portocală cu un artificiu care sclipea cât cântam „Din an în an“. Era frumos de Crăciun şi datorită faptului că era una din puţinele Sărbători când tata nu era de gardă şi cânta alături de noi. Sufrageria părinţilor am adus-o acum în Bucureşti şi,când ne strângem în jurul bradului,numai cu lumânările aprinse,am senzaţia că tata îmi este alături,de undeva din Cer. Cât trăiesc părinţii,bucuraţi-vă de ei,dăruiţi-le dragoste. Au atâta nevoie de ea,mai ales de Crăciun...

Tablou cotidian de familie

Dar în adolescenţă?

Nu-mi mai amintesc. Jucam canastă şi bridge pe vremea aia... Am descoperit muntele şi schiul după ce am venit în Bucureşti. Au fost şi câteva petreceri de tip bal mascat. O pierdere de timp!...

Noi nu ne mai bucurăm de atmosfera de iarnă aşa cum o făceau părinţii şi bunicii noştri. De ce oare?

Ne interesează mai mult ce mâncăm,cum ne îmbrăcăm şi cât de generoase sunt cadourile pe care le primim de Sărbători.

Ştiu că vă place să gătiţi…De altfel,nici nu faceţi un secret din asta. Cu ce i-aţi ademenit pe cei dragi de ­Sărbători?

Să nu vă imaginaţi că fac sarmale sau răcituri. Singurul fel pe care ştiu să-l pregătesc este curcanul la cuptor şi cartofii,tot la cuptor,umpluţi după modelul mexican. Restul sunt produse de la târgul de la Agronomie – sarmale,pâine coaptă în ţest,pepeni muraţi,„porcării“,vinuri neapărat româneşti,palincă de la Vadul Izei,şampanie românească,de care mi-e dor de câte ori călătoresc şi nu o pot lua cu mine... Şi,evident,prăjiturile de la mama,doboşul şi cremeş-ul pe care toată lumea se bate la sfârşitul mesei.

„Gătitul? O plăcere când n-o încerci prea des”

În relaţia cu fiul dumneavoastră,adolescent acum,sunteţi la fel de protectoare cum eraţi când era mai mic?

Băiatul meu a crescut,însă tot puiul meu este. Va fi până când,în biserică,o să-l dăruiesc altei femei,alături de care o să aplice toate tradiţiile pe care le-a învăţat de la mine. Da,încă sunt protectoare,dar altfel decât atunci când era mic.

O urare,la început de an?

Dragostea dăruită necondiţionat face minuni. Dăruiţi dragoste celor din jur şi,mai ales,acestei ţări,ca să trăiţi mulţi ani fericiţi ­ACASĂ.

«Băiatul meu a crescut,dar tot puiul meu este. Şi va fi aşa până când,în biserică,îl voi dărui altei femei.»

«În 2013 îmi doresc…»:

-Să mă împac cu plecarea de acasă a copilului.-Să pornesc proiectul de producţie în România la care visez de cinci ani.-Să lansez cartea la care lucrez cu Valentina (Pelinel – n.r.).