Poveste cu tulnice şi tulnicărese
Acum vreo zece ani, străbăteam poteci necunoscute, pe tărâmuri uitate de vreme, fără vreun scop sau o ţintă anume, prin Apuseni. Am ajuns într-o comună unde liniştea amiezii şi lumina verii anunţau că am nimerit într-un loc unde aş fi jurat că nu se mai întâmpla nimic. Ulterior, aveam să-mi dau seama că mă înşelam.b
Dacă pe vremuri,dealurile Iancului răsunau de cântecele tulnicelor,acum sătenii păstrează aceste instrumente în casele lor ca pe un simbol al tradiţiei. Meşterii tulnicari cu obiceiul cioplitului în lemn mai vând tulnice în miniatură pe la turişti străini ori români pentru a mai scoate un ban în plus.
Domnişoara Pogan şi un cântec din tulnic
În comuna Iancu din judeţul Alba,în mijlocul Ţării Moţilor,am întâlnit-o pe cea mai vestită şi mai vârstnică tulnicăreasă:doamna Pogan. Sau domnişoara Pogan,cum îi spuneau sătenii şi cum îi plăcea să fie apelată,pentru că nu a fost niciodată căsătorită. Am găsit-o în căsuţa ei,pe o coastă de deal,pe prispă,prietenoasă şi bucuroasă să vadă feţe noi şi să audă glasuri care o întrebau care e istoria tulnicului.Era singura care o mai cunoştea. „Tulnicul e de când sunt plaiurile astea“,şi-a început povestea calm,molcom,dar cu emoţie în glas. „În trecut,când nu erau decât casa lui Avrămuţ şi alte câteva pe dealurile astea,oamenii erau ciubărari. Se duceau şi luau lemnul din pădure,îl prelucrau şi-l duceau la câmpie ca să-l schimbe pe alimente. Între altele,au făcut şi tulnice.“
De la răzmeriţă,la horă
Se spune că,la vremea aceea,satele erau pline de tulnicari,care-şi încercau meşteşugul pe lemn de molid. „Crăişorul nostru (Avram Iancu – n.r.),ca să-şi adune oamenii,suna din tulnic. Suflau în tulnic a răzmeriţă.“ Când femeile au preluat tradiţia de a cânta la tulnic,chemarea era de data aceasta pentru vreo şezătoare sau ca „drăguţii“ să iasă în poartă. „Semnalele pentru chemarea drăguţilor se numeau şipote,de la Arieşul care curge la vale şi se loveşte de pietrele astea. Mai târziu,tulnicăresele au început să cânte melodii mai săltăreţe şi după ele veneau tinerii la joc“,îşi continuă povestirea.
Citeşte şi:
Cele mai liniştite oraşe din România
Topul celor mai frumoase plaje din lume
„O trebuit să învăţ a cânta“
Am întrebat-o cum a învăţat să cânte la tulnic. Sorbind dintr-un pahar cu apă rece din fântână,a împins o farfurie cu cornuleţe cu gem către mine,mi-a zâmbit cald şi prietenos şi mi-a zis în cel mai dulce grai ardelenesc:„O trebuit să învăţ a cânta. În 1960,am intrat la Şcoala Populară de Artă în Cluj. Aveau nevoie de un instructor de formaţie pentru căminele culturale. Mie îmi plăcea să cânt din fluier şi din ceteră şi m-au trimis înapoi în sat să învăţ să cânt din tulnic. M-am dus la femeile mai bătrâne,că ele ştiau,şi am învăţat cântecele,aşa ca pe poezie. Memoram linia melodică,apoi o cântam la tulnic“. Mai târziu,a primit ordin de la partid să înfiinţeze o formaţie de tulnicărese. De la „şase neveste,s-a ajuns la de trei ori mai multe“. Domnişoara Pogan se mândrea cu premiile câştigate şi articolele din ziare. Doar că avea un mare of:nu mai erau decât 2-3 formaţii de tulnicărese şi lumea a cam uitat de acest obicei. „S-o prostit lumea,nu mai cântă! Când eram eu copilă,răsunau dealurile a tulnice. Eu nu mai pot cânta,că-s o babă cloanţă fără dinţi“,a zis cu un zâmbet amar.
Tradiţia merge mai departe
Uitasem de această poveste frumoasă,până acum câteva zile,când am aflat că domnişoara Pogan nu se mai află printre noi şi s-a dus la cele sfinte în urmă cu cinci ani. Am rememorat toate amintirile şi acea zi petrecută în ograda dumneaei,printre tulnice vechi,prăjituri şi orătănii. Cu siguranţă,Ţara Moţilor e mult mai săracă acum. Formaţiile mici de tulnicărese de pe meleaguri apusene duc mai departe tradiţia cu mândrie şi bucurie. Şi ştiţi ceva,eu de-abia aştept să le revăd,şi mai ales să le reascult,anul acesta,în iulie,pe Muntele Găina,la sărbătoarea Târgului de fete.
Credit foto:Mediafax
