Povestea femeii care pictează cu sufletul

Are o profesie frumoasă şi rară: este pictor iconar. Spune că nu pictorul zugraveşte , ci Dumnezeu, prin mâna lui. De aceea îşi inscripţionează lucrările „Icoana zugravită prin mâna Irinei Markovski“.

Descriindu-se pe sine,spune că este o bucureşteancă îndragostită de oraşul său. Tatăl ei,Constantin Vana,a fost sculptor. Există chiar o mică statuie a Libertăţii,în faţa Cinematografului Cultural,din cartierul Berceni,care-i aparţine. Irina Markovski (33 de ani) a pictat de mică,părinţii spunându-i deseori că făcea acest lucru înainte de a începe să vorbească desluşit. „Stăteam cu orele desenând în linişte,încât ai mei se îngrijorau. De multe ori le spuneam că simt culorile în stomac,adică senzaţia de plăcere când pictam o resimţeam până în stomac.

Este bizar poate,dar recunosc şi acum această senzaţie când obţin un ton sau vreun amestec de culori. E chiar un indicator de reuşită cromatică. Mai apoi,am frecventat diverse cercuri şi cluburi de artă pentru copii,iar în vacanţe purtam după mine creioane cerate,pasteluri,obiceiuri care mi-au rămas şi acum. Cele mai îndrăgite cadouri de Crăciun erau seturile noi de tuburi tempera sau acuarelele germane şi pensulele noi“,îşi începe Irina povestea.  

Medicina,prima opţiune

A lucrat pe şantiere de restaurare şi pictură din Bucureşti,la biserica Sfântul Ilie Gorgan,Sfântul Spiridon Nou,la Biserica Doamnei,în Bucovina,la Mânăstirea Suceviţa,în Maramureş,lângă  Mânăstirea Rohia. „Am avut şi un proiect important de restaurare a unui Iconostas,de la Biserica Sapientia din Bucureşti,unde a slujit Părintele Constantin Voicescu,îndrăgitul meu duhovnic. Dânsul a contribuit la construcţia mea sufletească în anii adolescenţei,şi fără să-mi dau seama,afinitatea faţă de credinţă m-a condus către alegerea vocaţiei,cu toate că Părintele a trecut la cele veşnice înainte să iau această decizie“,ne face o mărturisire de suflet.

Dar,pentru că mult mai frumos este drumul când îţi oferă,la fiecare cotitură,  surprize,Irina s-a pregătit pentru Medicină,dar a ajuns la Secţia de Artă a Facultăţii de Teologie. „Ca şi cum aş fi dat uitării copilăria,încă din liceu m-am pregătit ţintit pentru o carieră medicală. Dar,am început să am îndoieli în ultima clipă,când am aflat de existenţa Secţiei de Artă din Facultatea de Teologie. Am dat totuşi examenul la Medicină şi am ieşit puţin sub bară,pe locurile cu taxă. Dar n-am dorit să merg pe acest fir. Anul următor,după câteva luni de pregătire în atelierul unui artist plastic,eram deja studentă la Patrimoniu Cultural“.    

O meserie care a legat prietenii şi căsătorii

Pentru Irina,a picta este sinonim cu o dorinţă lăuntrică. „Cred că asta doreşte Dumnezeu de la mine. Înţeleg că sensul artei este zugrăvirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor. De asemenea,încerc să mă apropii cât mai mult de tehnicile abordate în Evul Mediu,de vechii maeştrii iconari. Ei sunt modelul meu de conduită spirituală şi profesională. Iconografia este o meserie atemporală,icoana se pictează cu timp şi fără timp. Iar ceea ce rezultă este un obiect viu şi etern“.

Pe soţul ei l-a cunoscut în Macedonia,acum aproape nouă ani,când a participat la Tabăra Ortodoxă Balcanică,în rezervaţia Matka,lângă Skopje. „Fratele lui mai mic era membru în aceeaşi tabără şi Zarko,soţul meu,vizitându-şi fratele,m-a întâlnit. Atunci s-au născut nişte prietenii frumoase şi trainice cu toţi membrii taberei. La aproximativ un an eram căsătoriţi“. Apoi,la câteva luni,soţul ei a primit bursă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti,iar momentan slujeşte la Biserica Sfântul Ioan Moşi,în zona Bucur Obor,ca diacon. „Vă aşteptăm cu drag!“,este îndemnul pe care îl lansează Irina Markovki şi soţul ei celor care cred în Dumnezeu.