Aşa cum mărturiseşte Evanghelia după Matei (11, 11), Domnul Iisus Hristos spune că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul“. 
 
După Evanghelia după Matei (3:1-12), Sfântul Ioan Botezătorul „avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică“, toate acestea simbolizând curăţia, chemarea evreilor şi păgânilor spre Hristos şi spre pocăinţă. În momentul când Sfântul Ioan îl botează pe Mântuitor, în apa Iordan, el devine martor al deschiderii cerurilor şi al pogorârii Duhului Sfânt asupra Fiului iubit. 
 
În fiecare an, Sfântului Ioan Botezătorul îi sunt dedicate mai multe zile de prăznuire: Naşterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), Intâia şi a doua aflare a capului (24 februarie), A treia aflare a capului (25 mai) şi Zămislirea (23 septembrie).
 
Necredinţa l-a amuţit pe tatăl Zaharia 
 
Ioan Botezătorul s-a născut din Zaharia, preot bătrân, şi Elisabeta – femeie stearpă şi înaintată în vârstă – verişoara Mariei, cea care avea să fie Maica Domnului. Conform scripturilor, Îngerul Gavriil i-a vizitat pe Zaharia şi pe Elisabeta pentru a le spune că vor avea un fiu. Pentru că bătrânul preot nu i-a dat crezare, a amuţit până în ziua când s-a născut fiul său. Cu preoţii şi prietenii împrejur care voiau să-i pună numele „Zaharia“, Maica Elisabeta a numit pe prunc Ioan. Cerând sfatul tatălui, acesta a scris pe tăbliţă „Ioan este numele lui“ (Luca 1, 63) şi atunci limba i s-a dezlegat şi a putut binecuvânta pe Dumnezeu. 
 
Pruncul Ioan, hrănit de îngeri la 3 ani
 
După ce Irod, regele Iudeei, a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii mai mici de doi ani, de îndată, Sfânta Elisabeta a luat pe micuţul Ioan şi a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului, în timp ce tatăl Zaharia, slujind în biserică şi nemărturisind unde a ascuns pe fiul său, a fost omorât după porunca lui Irod. După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, maica Elisabeta a murit, rămânând ca pruncul Ioan de trei ani să fie hrănit de îngeri şi păzit cu iubirea lui Dumnezeu. 
 
Tradiţii şi obiceiuri de Sânziene  
 
Legenda din popor aminteşte că Sânzienele sunt o ceată de fete deosebit de frumoase care cântă şi dansează prin păduri sau pe câmpii, iar în noaptea de 23 spre 24 iunie, acestea umblă în lume, având darul de a lecui plantele, de a înmulţi animalele şi păsările, dar şi de a rodi pământurile semănate.
 
Tradiţia spune că în această noapte se deschid cerurile, de aceea, în multe zone ale ţării, se fac pomeni pentru cei adormiţi, cunoscute ca „Moşii de Sânziene“. Fetele nemăritate obişnuiesc să-şi pună flori de sânziene sub pernă pentru a-şi visa ursitul. Noaptea, pentru alungarea răului, se aprind focurile şi se strigă în jurul lor ori se aprind făcliile şi se umblă împrejurul gospodăriei.
 
Dis-de-dimineaţă, în ziua de Sânziene, oamenii de la sat împletesc coroniţe din flori de sânziene şi le aruncă pe acoperişul casei: dacă rămân acolo, este semn de viaţă lungă. Considerată a fi o zi sfântă, oamenii nu au voie să lucreze de Sânziene.