Ne iubim, dar dragostea noastră nu are viitor
Ştiam că dragostea poate lua mai multe forme, însă nu mă aşteptam să întâlnesc o persoană care să mă facă să simt iubirea cu atîta intensitate – mai ales că ne despărţeau sute, mii de kilometri.
Şi acum mi se pare straniu, când mă întreabă cineva, să spun că mi-am cunoscut iubirea vieţii... pe internet. Mă temeam de astfel de întămplări, însă am descoperit că în acest Univers se mai plimbă şi alţi insomniaci ca mine, care îşi caută, fără să ştie, destinul.
Totul a început într-o noapte
Eram cu ochii aţintiţi la ecranul monitorului, cred că priveam prin el, când am văzut că am primit un mesaj pe facebook, de la un necunoscut. Surprinsă, am citit mesajul în care un bărbat îmi spunea că vrea să ne cunoaştem. Nu i-am dat importanţă, până într-o seară, când am decis, mai mult din plictiseală, să îi răspund. Am început să ne cunoaştem puţin câte puţin: comunicam prin mesaje în fiecare zi, iar seara vorbeam la telefon. El avea o voce atât de caldă şi simţeam că îl cunosc de o viaţă. Ne înţelegeam din toate punctele de vedere, ne citeam gândurile, în ciuda distanţei dintre noi, eu fiind în România iar el în Italia. Simţeam că trăiesc o dragoste pură, platonică... şi culmea, era ceea ce aveam nevoie la momentul respectiv.
O întâlnire ca o regăsire
Am stabilit, cu entuziasm, să ne întâlnim după 3 luni. El urma să vină în România, pentru un congres, şi doar pentru o zi, dar pentru noi era suficient. Gândurile negre începuseră să îmi dădeau târcoale: dacă toată vraja urma să se destrăme de îndată ce am fi dat cu ochii unul de altul? Eram hotărâtă să aflu adevărul. Aşa că m-am prezentat la aeroport, cu o emoţie de puştoaică la prima întâlnire. Când el a apărut, am simţit că suntem ca doi îndrăgostiţi care se revăd după mult timp. În taxi, spre hotelul unde el avea congresul, am stat tot timpul mână-n mână.
În căutarea finalului fericit
După câteva ore petrecute împreună la restaurantul hotelului, ne-am despărţit. El avea treabă toată ziua şi pleca din România imediat după aceea. Ne-am continuat povestea la distanţă. Au urmat planuri entuziaste şi o aşteptare continuă – dar nimic concret. Povestea noastră parcă nu-şi găsea finalul fericit. El nu intenţiona să se stabilească în România, fiindcă avea o afacere în ţara lui pe care o administra direct. Şi mie mi se strângea inima la gândul că aş putea pleca departe de familia mea şi de oraşul natal. Ca un făcut, nu puteam ajunge la un compromis.
Când realitatea ia locul visului
După discuţii lungi şi pline de patos, descopeream dezamăgită că o relaţia noastră se subţia ca un abur. Poate că eu aş fi fost dispusă să trec peste reticenţe şi să accept să mă alătur lui, în Italia. El, însă, nici nu vroia să audă de România. Iar asta mi-a clătinat încrederea în dragostea noastră. Aş fi vrut să-l văd capabil de sacrificii. Aş fi vrut să lase totul ca să fie cu mine.
Am ajuns într-un punct critic
Într-o bună zi, mi-am luat inima în dinţi şi i-am cerut răspunsuri precise privind viitorul nostru împreună. Mi-a răspuns cu ezitări, a încercat să schimbe vorba, să mă amăgească din nou cu planuri îndepărtate, irealizabile. Atunci am realizat că iubitul meu era de fapt un bărbat nehotărât şi imatur. Întâlnise dragostea vieţii lui, însă nu ştia ce să facă mai departe. Iar eu aveam nevoie doar de un semn care să îmi arate că şi el îşi doreşte să treacă peste orice ca să fie alături de mine. Un singur semn - şi m-aş fi urcat în primul avion. Însă reacţia lui a continuat să întârzie... Oare va lăsa dragostea să-i treacă atât de uşor printre degete?
