«Noi vrem să schimbăm totul!»

În 1997, Ştefan Dărăbuş era student la Litere, la Cluj. Part time, lucra ca translator pentru o fundaţie britanică venită în România să ajute copiii din centrele de plasament. O experienţă trăită atunci l-a abătut de la o carieră care îl conducea, cel mai probabil, spre munca academică.

Ştefan Dărăbuş (37 de ani) locuieşte în Baia Mare. Este tatăl a trei copii,are un doctorat în Teoria Literaturii şi un MBA obţinut anul acesta. Călătoreşte mult (cam 60.000 de kilometri pe an)-azi este la Bacău,mâine la Bucureşti,poimâine în Anglia. Însă pentru directorul naţional al organizaţiei Hope and Homes for Children (HHC),acest tur de forţă,indiferent de distanţele parcurse,nu este ceva atât de exagerat ori de ieşit din comun.

De dragul copiilor

Scena care i-a oferit o alternativă profesională se petrecea în 1997,într-un spital din Cavnic:86 de bebeluşi înghesuiţi la ultimul etaj al clinicii erau cufundaţi într-o linişte îngrijorătoare. Personalul era puţin,condiţiile erau precare,iar această linişte trăda de fapt modul în care erau trataţi aceşti copii,aşezaţi şi câte doi în pătuţ.

„Tăcerea suprarealistă îţi spunea că plânseseră până se epuizaseră,că după zile şi ore de plâns înţeleseseră,atât cât puteau înţelege nişte copii de câteva luni,că nu exista nimeni care să-i ia în braţe,să-i mângâie,să-i liniştească. Atunci m-am gândit pentru prima dată că am găsit drumul pe care voi merge mai departe“,îşi aminteşte Ştefan. Ce s-a întâmplat cu acei copii,vă veţi întreba. În 1999,toţi au fost reintegraţi în familiile lor,cu părinţi săraci care nu avuseseră posibilitatea să-i crească,sau cu bunici ori rude apropiate,care suplineau lipsa părinţilor.

O poveste de dragoste

Ştefan vorbeşte despre asistenţă maternală,servicii sociale,adopţii,despre înlocuirea unui sistem vechi cu unul nou:până în 2020,fundaţia pentru care lucrează şi-a propus să participe la înlocuirea orfelinatelor de tip vechi (cu 30-40 de copii,ba chiar şi 300 într-un singur centru!) cu un sistem bazat pe conceptul familial,printre care şi case de tip familial cu 10-12 copii. În prezent,prin programele de dezinstituţionalizare,în România s-au înfiinţat 420 de case de tip familial. Dintre acestea,peste 80 au fost create de HHC România.

Nevoia de schimbare

„Copiii care cresc în centrele de tip vechi nu primesc afecţiune,nu leagă prietenii şi nu au modele parentale. Ei se dezvoltă în nesiguranţă şi cu stima de sine scăzută.“

Excepţiile nu ocolesc sistemul:Ştefan ne spune povestea unui băiat şi a unei fete care provin dintr-un centru de plasament,iar azi trăiesc o poveste de dragoste şi luptă cu o lume care se opune fericirii lor:băiatului i s-a atribuit un CNP fals,cel al unui frate vitreg care este infractor şi ani de zile s-a zbătut să îşi dovedească identitatea.

Ştefan,alături de doi copii din casa de tip familial din Hoteni,judeţul Maramureş

Final fericit

O altă poveste spusă de Ştefan Dărăbuş se prea poate să aibă un final fericit:„Şase copii au rămas pe drumuri,mama lor fiind ucisă de partenerul violent. Noroc cu bunica lor. Dar,cu o pensie mică,ea nu poate să-şi acopere taxele restante,care sunt de aproape 9.000 lei. Fără plata taxelor,femeia poate ajunge chiar ea pe stradă,în scurtă vreme. La propunerea direcţiei de protecţie a copilului,noi vom achita taxele restante,iar copiii pot rămâne alături de bunică. Altfel,toţi cei şase copii ar ajunge în centre de plasament.“

Speranţă de mai bine

„Întreţinerea unui copil instituţionalizat presupune cheltuieli din partea statului de 2.000 de lei lunar. Adică vreo 12.000 lei pe lună i-ar fi trebuit bunicii despre care vă povesteam. Nu ar fi mai simplu să avem o legislaţie care să permită serviciilor publice specializate să investească în prevenirea separării copiilor de familie? Oricum,copiii despre care vorbim rămân alături de bunica lor,în familie.Dar problema de esenţă,banii,rămâne deschisă“,  concluzionează Ştefan. Directorului naţional HHC nu îi place să audă spunându-se despre organizaţia Hope and Homes for Children că este o asociaţie de caritate. „Ceea ce facem noi este o investiţie socială. Noi nu suntem aici ca să facem un pic de bine în lumea asta,vrem să facem o schimbare radicală“,este motto-ul său.