Comuna Dolheşti, din Suceava, ţine sub aripa ei trei aşezări: Dolheştii Mari, Dolheştii Mici şi Valea Bourei. Se află la 15 km de Fălticeni, pe drumul spre Paşcani, pe valea râului Şomuzul Mare. Între colinele domoale, vreo 3.000 de suflete îşi văd de viaţa de zi cu zi. Unii fac naveta în Anglia sau Italia, după caz, alţii au ales să trăiască în vatra satului şi să se descurce cu ce au. După ce întreprinderile din zonă şi-au închis porţile, mulţi localnici s-au întors la îndeletnicirile vechi. Asta îi ajută să facă faţă nevoilor zilnice - şi să spere că vor putea intra în circuitul agroturistic.

Cezar Chiuariu, apicultor: păpădie şi dulce tărie 

În livada din spatele casei, Cezar are câţiva zeci de stupi, moşteniţi de la bunici. „Am 3 surori care fac albinărit pastoral, însă eu nu plec de aici. Fac miere din flori de păpădie, din salcâm, iar pe la sfârşitul verii, polifloră“. Ne invită să-i degustăm produsele şi, ca orice dolheştean care se respectă, ne toarnă în păhărele niscaiva tărie de casă: lichior de cireşe sălbatice, amare, şi o ţuică divină din descăpăceală. Căpăceala fiind, ştim şi noi atâta lucru, sigiliul de ceară cu care albinele astupă fagurele.

Ion Liuţă, cojocar: haine la comandă 

De peste 40 de ani nea’ Liuţă este cojocarul satului. Acum, că s-a pensionat, lucrează mai puţin, şi doar la comandă. În lumea pufoaicelor chinezeşti, lumea nu mai are nevoie de tradiţionalele haine groase de piele. „Meseria asta era brăţară de aur, dar astăzi... Dar, dacă ar fi s-o iau de la capăt n-aş face altceva“ zice el. Vara, tăbăceşte pieile, iar iarna le coase. Un cojoc înseamnă cam 6 piei de oaie şi aproape 3 săptămâni de muncă. „Eu tăbăcesc pielea fără chimicale, doar cu tărâţe. Poate să plouă, cojocul de la mine nu se udă!“ zâmbeşte bătrânul cu mândrie.

Ion Stoica, fierar: potcoave pentru cai şi boi 

La viaţa lui a fost lăcătuş, vopsitor, sudor - şi a rămas singurul fierar din zonă care mai ştie să potcovească boi. Potcoava se punea doar pe jumătate, despicată pe unghia copitei, ne explică el. Cum boi nu mai sunt, potcoveşte doar cai – şi mai face scoabe sau alte obiecte mici din fier. A învăţat meserie de la tatăl lui, dar nu mai are cui s-o lase: copiii au plecat la oraş. Pentru o potcoavă cere 10 lei, iar 4 potcoave le face în 2 ore jumătate. Clienţi nu are mulţi, dar vizitatorii comunei vin special să-l vadă la lucru.

Petru Durcă şi Costică Suciu, cărămidari: chirpici bio 

Pe vremea comuniştilor au lucrat la o cooperativă de prestări servicii, şi după aia, când treaba a dat faliment, au continuat să facă ceea ce ştiau din familie: cărămidă de chirpici. „E rezistentă, e bio“, intervine unul din cei doi. „Şi e mai ieftină ca aia din comerţ! Se lipeşte uşor, tot cu pământ. După aia tencuim frumos, şi punem şi termopan!“ O cărămidă frământată din lut galben, nisipos, şi lăsată să se usuce 4-5 zile la soare, costă 1,50 lei.

O comunitate altfel 

În periplul nostru prin Dolheşti, am întâlnit femei care ştiu să ţeasă, să brodeze, să croşeteze – aşa cum se făcea odată. Copiii învaţă jocuri populare, iar mamele lor gătesc nişte bucate cu gust divin. O doamnă colecţionează costume populare, un învăţător a deschis în gospodărie muzeu. Comunitatea din Dolheşti e hotărâtă să-şi valorifice frumuseţile şi tradiţiile: şi-a înfiinţat asociaţie şi vrea să facă agroturism. Vom mai auzi, cu siguranţă, de oamenii de-acolo!

Florin şi Ana Ţipău, agricultori pe net 

În gospodăria soţilor Ţipău, din Valea Bourei, zici să s-a revărsat cornul abundenţei. Sere cu roşii dulci şi cu ardei graşi crocanţi, mere rumene în pomi, peşti graşi în iaz. De partea de agricultură se ocupă mai mult stăpâna casei, iar de distribuţie, dl. Ţipău. Absolvent al liceului de marină din Tulcea, şi-a făcut firmă de construcţii, dar e şi fermier model. „Am învăţat totul de pe net“, spune el simplu. Mai nou, cuplul vrea să amenajeze o pensiune agroturistică.