Povestea impresionantă a Mariei Montessori, profesoara genială care şi-a abandonat copilul, ca să-şi continue cariera
Multe dezbateri despre personalitatea Mariei Montessori se poartă şi astăzi. Sunt oameni care se declară încântaţi de sistemul pedagogic dezvoltat de Montessori şi sunt dispuşi să plătească sume importante pentru ca urmaşii lor să fie educaţi după regulile Montessori şi sunt şi oameni, care nu înţeleg cum să aibă încredere în experienţa de lucru a femeii cu copiii, când aceasta l-a abandonat pe singurul ei fiu, pe Mario.
Destinul Mariei este marcat de o luptă continuă cu stereotipurile şi convenţiile. Micuţa Maria s-a dovedit a fi un copil talentat, aceasta visând să devină medic sau inginer. Tatăl său nu credea că Maria putea avea o carieră în acest domeniu, cu atât mai mult cu cât în societatea italiană de la sfârşitul secolului al XIX-lea, femeia avea un cu totul alt rol în societate.
Ambiţia şi perseverenţa fetei au ajutat-o să treacă cu succes examenele dificile şi să fie acceptată la şcoala de medicină. De acolo, a început o nouă etapă grea pentru Maria; colegii îi arătau prin vorbe şi fapte că prezenţa ei este nepotrivită într-un asemenea loc. Până şi profesorii au manifestat în mod deschis ostilitate faţă de ea, notează brightside.me. Mai mult decât atât, la autopsii, când se ţineau lecţii practice, cadavrele erau numai bărbaţi.
Cum a reuşit Montessori să răzbească într-o lume a bărbaţilor?
În ciuda atmosferei tensionate şi a presiunii psihologice la care era expusă, succesul său a fost neîntârziat, iar Maria a avut ocazia să lucreze în spital, pe segmentul de medicină care o interesa. În ultimii doi ani de studiu, Maria a aprofundat cunoştinţele şi practica în pediatrie şi psihiatrie. O găseai adesea la urgenţe şi în sala de consult pediatric. Astfel, a devenit expertă în medicina pentru copii şi a primit titlul de „doctor în medicină‟, pe vremea când femeile nu erau încurajate să viseze la asemenea distincţie.
Sursa de inspiraţie pentru propriul sistem educaţional
Activând ca pediatru şi vizitând numeroase azile, Maria a observat că unele forme de dizabilităţi mintale, care la acel moment erau considerate fără speranţă, ar putea fi, de fapt, tratate. Aşa că a decis să lucreze cu copiii cu probleme, considerând că ştie cum să îi ajute să se dezvolte. Pas cu pas, a început să creeze propriul sistem de educaţie. Maria susţinea că probleme dizabilităţilor mintale la copii era legată mai mult de pedagogie decât de medicină, aşa că a devenit mentor pentru copii şi nu medic.
Munca ei a câştigat notorietate, iar Liga Naţională a înfiinţat
Şcoala de ortofrenie
– un institut special pentru formarea profesorilor, în scopul educării copiilor cu tulburări mintale. La această şcoală, Maria a fost numită director-adjunct.
Femeia a creat metodele şi materialele de lucru şi le-a utilizat la o clasă-model din acelaşi institut. Grupa era formată din copii consideraţi „inculţi‟, din cauza specificului psihicului lor, însă dizabilităţile mintale nu erau întotdeauna motivul comportamentului lor. Primul dintre succesele sale a fost remarcat de către profesori, când unii copii au trecut cu uşurinţă examenele făcute pentru aşa-numiţii „copii normali‟.
Secretele vieţii personale şi abandonarea fiului Mario
Acest capitol din viaţa Mariei este unul destul de trist, în comparaţie cu tot succesul pe care l-a obţinut în timpul carierei sale. În timp ce lucra ca medic, Maria a început o aventură cu colegul ei, Giuseppe Montesano, care a dus la naşterea unui fiu. Nu s-a căsătorit niciodată cu Giuseppe şi a vrut să păstreze secretul relaţiei lor, cu condiţia ca cei doi să rămână fideli unul altuia. Lucrul acesta nu s-a întâmplat, Giuseppe alegând ca la scurt timp să se căsătorească cu altă femeie. Maria a fost nevoită să îşi lase fiul în grija unei asistente medicale, nu pentru că nu-l iubea, ci pentru că el s-a născut în afara căsătoriei, ceea ce însemna că statutul ei social se va schimba cu cel al unei mame singure. Acest statut nu i-ar fi permis să-şi construiască cariera pentru care se străduia. Ar fi constituit un „moment ruşinos‟ în viaţa unei femei decente. Odată ce fiul ei a crescut, Maria s-a apropiat mai mult de tânăr, iar Mario şi-a iertat mama. În plus, a susţinut-o pe Maria Montessori în toate iniţiativele şi ideile, activând aproape de ea, ca asistent. Mai târziu, Mario i-a continuat munca şi a apărat cu aviditate principiile metodelor Mariei pentru tot restul vieţii sale.
@shutterstock, Profimedia
