Confesiunea unei luptătoare

„Mă numesc Claudia Nistor. Am 33 de ani. Mi-au plăcut copiii încă de pe vremea când eu eram copil,dar,ca o glumă proastă a sorţii,visul meu de a deveni mamă s-a transformat într-un coşmar”.

Aşa începe confesiunea unei femei care a trăit o experienţă de viaţă dintre cele mai grele. La 22 de ani,i s-au descoperit chisturi imense pe ovare. La momentul respectiv,a refuzat intervenţia chirurgicală.

I s-a părut cumplit ca la 22 de ani să piardă şansa de deveni mamă şi a amânat intervenţia. Patru ani mai târziu,s-a operat totuşi. Finalul? Putea să rămână însărcinată doar prin fertilizare in vitro. Curând avea să afle că această procedură costă enorm în România şi a amânat-o,neavând banii necesari.

Infertilitatea se tratează cu... bani

„În 2006,auzind de un spital unde s-ar fi putut face fertilizare la un preţ mai mic,m-am înscris în programul respectiv. După un an,am început procedura cu un medicament adus din Ungaria,unde era mai ieftin decât la noi. Când organismul meu nu a mai răspuns,medicii mi-au propus alt medicament,pe care nu mi-l puteam permite”,povesteşte Claudia.

A reuşit totuşi să termine procedura,apoi au urmat implantarea a doi embrioni şi 14 zile de aşteptare tensionată.„Atunci mi-a fost cel mai greu. Am stat numai în pat,crezând că pot ajuta embrionii să se prindă de uter. Îmi dădea speranţă orice poftă,orice semăna cu simptomele de sarcină”,mărturiseşte Claudia.

Doar o bătălie pierdută

A învăţat să-şi facă singură injecţie în burtă.„Nu mai contau durerile,nu conta decât testul. Am plecat la spital plină de speranţă. Dar rezultatul n-a fost cel dorit”.

Claudia era hotărâtă să o ia de la capăt. Şi aşa începe o altă poveste.„În acea perioadă,în frenezia cu care căutam informaţii pe internet,am descoperit un forum unde tinere ca mine îşi împărtăşeau experienţele. Ajunsesem să trăim emoţiile fiecăreia dintre noi,plângeam de bucurie când una reuşea,plângeam şi pentru eşec“,rememorează Claudia.

"Trebuie să merg mai departe"

Claudia a reuşit să facă şi a doua fertilizare in vitro,la un an diferenţă faţă de prima,însă nici de data asta rezultatul nu a fost unul pozitiv.

Şi iată ce s-a întâmplat:„Spre deosebire de prima procedură,când nu am avut posibilitatea să plătesc crioconservarea embrionilor,la cea de a doua am putut să păstrez un embrion. În acest embrion îmi pusesem ultimele speranţe. Şansele să reziste la decongelare şi să poată fi transferat erau de 50%,însă eu speram că acesta va fi viitoarea mea fetiţă“.

Visa cu ochii deschişi,ştia cum va arăta camera ei,îşi cumpărase deja pantalonii de gravidă. „Nu aşteptam decât să se întâmple minunea. Dar n-a apărut nici de această dată. Embrionul meu nu a rezistat la decongelare. Dar nici acum nu accept ideea să renunţ. Voi merge mai departe,oricât de greu mi-ar fi”. Între timp,Claudia se luptă pentru includerea fertilizării in vitro în programele naţionale de sănătate.

De aceeaşi parte a baricadei

Pe doctoriţa Corina Chişu am căutat-o zile în şir. Ba era în operaţie,ba era la o prezentare de noi medicamente... Când,în sfârşit,am întâlnit-o,m-a surprins tinereţea ei şi privirea liniştitoare.

Nu-i puţin lucru să emani atâta linişte când te confrunţi zilnic cu suferinţa pacientelor. I-am spus ce vreau şi,evident,a început,ca orice profesionist,cu procente şi cu descrieri de proceduri. I-am spus că nu asta mă interesează,ci cum priveşte medicul-femeie suferinţa celor care-i bat la uşă.

Şi aşa am aflat că „este foarte greu să le priveşti în ochi pe aceste femei. Când ştii ce eforturi financiare fac pentru a putea susţine tratamentul,ţi-e greu să le spui că acesta dă rezultate în 20% din cazuri. Sunt femeie şi trebuie să alung emoţia,ca să redevin medic. O problemă majoră este asistenţa psihologică a acestor femei. Drumul lor,indiferent că se sfârşeşte cu o reuşită sau cu un eşec,este plin de temeri şi de căderi. Nimeni nu le ajută să se ridice după o fertilizare ratată ori după pierderea unei sarcini. Mi-e de două ori mai greu să lucrez cu pacientele infertile,pentru că privesc totul din perspectiva femeii”.