«Simt că acolo este locul meu!»
Le vedem oriunde viaţa atârnă de un fir de păr. O ţară întreagă le-a urmărit cu sufletul la gură când echipele SMURD se luptau să salveze copiii de la Maternitatea Giuleşti. Cum curge oare viaţa lor împărţită între misiunile de salvare şi familie?
UPU SMURD Bucureşti este o adevărată uzină,ale cărei rotiţe se învârt cu precizia unui ceas. În fiecare dimineaţă,se verifică dacă trusele de prim ajutor de pe ambulanţe sau din elicopter sunt complete şi angrenajul se pune în mişcare. Echipele lucrează într-o sincronizare perfectă. Nu-i uşor,mai ales când eşti femeie.
Medicina de urgenţă se face cu sufletFiul cel mare al doctoriţei Sündüz-Lâlé Cadîr i-a desenat într-un caiet floricele şi i l-a dat să-l arate copiilor bolnavi. El ştie că mami lucrează la Urgenţă. Iar mami,oricât încearcă să-şi lase la uşa casei toate emoţiile trăite peste zi,îi este imposibil.
„Nu poţi face medicină de urgenţă dacă nu pui suflet”,spune Lâlé. „Şi asta înseamnă sacrificii în viaţa personală.”Are doi băieţi,unul de trei ani,altul de cinci ani,şi recunoaşte că nu s-ar putea descurca dacă n-ar fi ajutată acasă de toată familia.
Dar bucuriile ei sunt mai mari decât ale celorlalţi oameni:nimic nu este mai frumos după o zi dramatică de muncă decât să ştii că ai salvat o viaţă şi că te linişteşti lângă ai tăi. Amintiri? Da,dar despre un caz. Cele de familie vin după...
Fiul unui pacient,pasionat de serialul „Spitalul de urgenţă”,i-a făcut masaj cardiac tatălui său aşa cum văzuse în film,ţinându-l în viaţă până la sosirea echipei SMURD.
Monica Buduru îşi iubeşte meseria,chiar dacă uneori simte că „oboseala e dureroasă”. Un caz de care îşi aminteşte de câte ori pleacă din Bucureşti este accidentul rutier de pe Kiseleff,în care a pierit o tânără de 20 de ani:echipajul a ajuns în ultimele ei secunde de viaţă.
Încearcă să uite astfel de momente,mergând,după program,cu colegii la o terasă. Acolo se „descarcă”,mai vorbesc şi despre ei,despre hobby-uri şi concedii. Pleacă apoi acasă,oarecum „curăţaţi”.
„Am avut într-o vreme senzaţia că timpul trece prea repede şi că eu pierd ani din viaţă lucrând mult şi greu,dar acum nu mi se mai pare. Fac ce-mi place,nicio zi nu seamănă cu alta şi satisfacţiile sunt enorme”,spune Monica,iar zâmbetul ei spune totul.
Camelia Costache este asistentă SMURD din 2008. Îi place ce face,deşi uneori i-a fost mai greu. Şi-a pierdut soţul acum şase ani,are un băiat de 15 ani,care abia a intrat la liceu. Locuieşte cu părinţii şi de la ei are sprijinul cel mai preţios pentru treburile de acasă.
Poate că are mai puţin timp decât cei care lucrează în alte domenii,dar„dacă vii la serviciu cu drag,nu simţi oboseala,chiar dacă lucrezi 12 ore”.
A fost la incendiul de la Maternitatea Giuleşti. În acele momente,când ţinea în braţe unul dintre copilaşii atât de încercaţi chiar din primele clipe de viaţă,nu s-a gândit decât să-l salveze.
Emoţiile au venit mai tâziu,dar oboseala uneori e binevenită,te ajută să nu te mai gândeşti. O întreb dacă i-a mulţumit vreun pacient. Mi-a răspuns prompt:
