Sindromul Stockholm, definit după un caz real. Despre ce a fost vorba
Acest sindrom descrie ataşamentul victimei faţă de agresor şi a fost teoretizat după o întâmplare reală petrecută în 1973, la Stockholm, Suedia, de unde şi numele sub care a rămas cunoscut.
Sindromul Stockholm a fost definit de psihiatrul american F. Ochberg, după un caz de luare de ostatici. Acest sindrom, în esenţă, face referire la ataşamentul neobişnuit pe care o victimă îl dezvoltă faţă de cel care i-a produs suferinţă. Există mai mulţi factori care contribuie la apariţia acestui sindrom. S-a observat că vârsta tânără a victimei, care implică imaturitate psihoafectivă, influenţează vulnerabilitatea sa. De asemenea, cu cât victimele îşi petrec mai mult timp în prezenţa agresorului, cu atât există probabilităţi mai mari de apariţie a unor legături afective între aceştia.
Sindromul Stockholm este adus în discuţie şi când este vorba de violenţa domestică, mai exact când persoana abuzată refuză să îşi denunţe agresorul.
Faptul real petrecut la Stockholm
La 23 august 1973, un evadat din închisoare, Jen Erik Olssen, a iniţiat un jaf la o bancă din Stockholm. În urma acţiunilor poliţiei, individul s-a refugiat în bancă, luând ostatici patru dintre angajaţii băncii. După negocieri, Olssen a obţinut eliberarea colegului său de celulă, Clark Olofsson, care a venit imediat în ajutorul lui. Imediat după acest eveniment, ostaticii au început să facă declaraţii neobişnuite presei: „Am avut deplină încredere în bandiţi” sau „Hoţii ne-au apărat de poliţişti”. După şase zile de negocieri intense, s-a reuşit eliberarea ostaticilor, după ce aceştia s-au interpus adesea între răpitori şi forţele de ordine. Fapt curios, victimele au refuzat să depună mărturie împotriva jefuitorilor şi chiar i-au vizitat în închisoare după ce aceştia au fost arestaţi. Una dintre victime chiar s-a îndrăgostit de Jen Erik Olssen.
