Ţuica noastră cea de toate zilele - şi alte tării

Tăriile sunt vechi de când lumea, însă prima documentată provine dintr-un sat chinezesc, Jiahu, din provincia Henan, în jurul anilor 7.000 – 6.500 Î.H. Era făcută din orez, struguri, miere şi merişoare. În funcţie de ce creşte în ogradă, dar şi în funcţie de gust şi tehnici, mai fiecare naţie şi-a creeat propria tărie, care mai de care mai aromată, mai distilată şi mai... deosebită.

Eesti Piiritus a intrat în cartea recordurilor în 1938 ca fiind cea mai tare băutură din lume, având 98% alcool. Tăria estoniană deţine şi azi recordul mondial, deşi este produsă la un mai băubil 96,6%. Tăriile cele mai cunoscute, însă, au puţin peste 40% alcool.

Mezcalul mexican

Acum 400 de ani, când cuceritorii spanioli au ajuns în Mexic, i-au învăţat pe localnici tehnicile de distilare. Atunci a apărut prima băutură spirtoasă pe continentul american: mezcal. Ca şi tequila, tăria este, uneori, îmbuteliată cu un vierme în ea sau, în cazuri mai extreme, cu un scorpion negru.

Mezcalul, care are în jur de 41-43% alcool, este obţinut din 11 tipuri de agave, toate native ale regiunii mexicane Oaxaca, locul de baştină al băuturii. Acolo, crescătorii de agave încă mai fac mezcalul după metode tradiţionale: prăjesc agavele la foc de lemn în cuptoare sub pământ, iar distilarea o fac în cantităţi mici, în vase de cupru.

Kentucky bourbon

Ce face ca un whiskey să fie numit bourbon? Legea! În 1964, Statele Unite au declarat bourbonul „Tăria Nativă a Americii“ şi au stabilit regulile stricte de producere a acesteia, care o diferenţiază de mult mai internaţionalul whiskey. În principiu, pentru a fi numit bourbon, băutura trebuie distilată din cel puţin 51% porumb.

Familia Samuels din Kentucky pretinde că este prima care a produs un butoi de bourbon, în 1783, dar abia în 1840 a început să facă comerţ cu licoarea. Faimosul Jim Beam a luat naştere tot cam pe atunci, când Jacob Beam a vândut întâiul său poloboc de „Old Jake Beam Sour“, în 1975.

Ţuica la români

De când se face la noi tărie? Abia în prima jumătate a secolului al XIV-lea sunt semnalate documentar cazanele pentru rachiu. Câteva secole mai târziu, în Moldova, registrele vremii arată că aproape nu exista sat fără cel puţin o instalaţie de preparat rachiul. Revenind la tradiţionala ţuică, dicţionarele susţin că nu e chiar atât de pământeană precum ne-am aştepta: definiţia ei este „băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea prunelor sau altor fructe“, numele provenind, cică, din sârbă, „cujka“. Ce este cert e că se face din prune, că are 24-32 de grade alcoolice, şi că are gust diferit, în funcţie de zona producătoare. De asta au rămas faimoase ţuica de Văleni, cea de Polovragi sau de Muereasca. La început secolului XX, băutura era considerată valută forte. Vara, producătorii de ţuică din Muscel încărcau căruţele cu butoiaşe conţinând preţiosul distilat şi îl schimbaul în Vlaşca pe grâu. Cei care nu dau ţuica pe pălincă trebuie să ştie că, cu cât distilatul are conţinut mai mare de alcool, cu atât prezintă mai puţine arome. De asta ţuica e mult mai parfumată – mai ales dacă se păstrează în butoaie de dud sau de salcâm.