Oficial,accidentul a făcut doar 31 de victime. De fapt,mii de oameni s-au îmbolnăvit de pe urma radiaţiilor. Chiar şi astăzi,în Belarus cazurile de cancer sunt mult mai numeroase. Cernobîlul le arată astfel oamenilor,chiar şi trei decenii mai târziu,că sunt neputincioşi în faţa unui inamic invizibil-radiaţia-care îi poate ucide oricând şi în tăcere. 
 
„A apărut un duşman nou,cu o altă înfăţişare decât cea pe care o ştiam noi. Iar noi aveam totuşi o pregătire militară. Gândire militară. Eram orientaţi spre respingerea şi lichidarea atacului atomic. Trebuia să ţinem piept războaielor chimice,biologice şi atomice. Nu să scoatem din organism radionuclizi,să le numărăm,să urmărim cesiul şi stronţiul. Nu poţi compara asta cu războiul,nu e acelaşi lucru,dar toţi fac comparaţia. Când eram copil am trecut prin blocada Leningradului. Nu poţi compara asta. [...] Ne pregăteam pentru război,pentru un război atomic,am construit adăposturi atomice. Voiam să ne ascundem de atom ca de o schijă de obuz. Dar el este peste tot. În pâine,în sare. Respirăm radiaţie,mâncăm radiaţie. Faptul că poate să nu fie pâine şi sare şi poţi să mănânci orice,chiar să fierbi în apă o curea de piele,pentru miros,să te saturi cu mirosul,puteam pricepe. Dar asta nu. Totul e otrăvit. Acum e important să ne lămurim cum să trăim”. [Svetlana Alexievici,Monologuri despre Cernobîl]