De ce înşelăm

Infidelitatea e un simptom latent într-o relaţie. Nu e un gest spontan şi, uneori, nu e nici un gest asumat. Între M. şi E., de exemplu, împreună de cinci ani, nu a existat niciodată o discuţie despre asumarea celuilalt. Fiecare dintre ei voia să fie liber dar, în acelaşi timp, îşi mâncau singurătăţile în cel mai egoist fel cu putinţă. Nici despre copii nu vorbiseră nimic, până când s-a întâmplat o dată şi s-a întâmplat şi a doua oară. Şi uite-aşa, s-au făcut cu doi copii. Şi apoi a aflat despre infidelităţile lui E. M. era foarte şocată când a aflat de infidelităţile lui E. Nu putea să conceapă că E. putea s-o înşele cu atâta detaşare.

Pe fotoliul psihologului, M. întreabă dacă să-l ierte sau nu pe E. şi să-şi reia relaţia cu el, pentru că nu vrea să fie o mamă singură. Eterna întrebare pe care o primeşte orice psiholog care se întâlneşte cu probleme de cuplu de asemenea factură. Să ierte sau să nu ierte. De fapt, psihologii spun că în spatele acestei întrebări stă ceva mult mai complex, pe care pacienţii ori nu ştiu să le verbalizeze, ori nu le conştientizează. Adevărata întrebare e, spun psihologii, „ce să fac ca să nu mai sufăr“, „ce să fac în continuare cu viaţa mea“?În lumea asta în care trăim, infidelitatea tinde să devină ceva mai mult decât un simptom al unei relaţii. Infidelitatea este, acum, mai degrabă o manifestare a alterităţii cuplului, care nu e fondat pe iubire adevărată, ci pe lucruri superficiale. Îl vreau pe celălalt pentru că-mi place cum arată sau pentru că am nevoie de el la momentul ăsta. Această perspectivă totalmente egoistă nu are cum să nu marcheze cuplul. Cuplul nu poate să reziste pentru că „eu te vreau pe tine şi tu mă vrei pe mine“. Această atitudine consumeristă distruge cuplul mai devreme sau mai târziu.

Iubire şi consumism

Nici nu ştim dacă mai ştim ce e iubirea adevărată. Unde se termină consumismul şi unde începe sentimentul pur, de topire în celălalt.

Nu contează dacă suntem sau nu căsătoriţi, sentimentul de falsă iubire poate să fie înşelător pe termen lung, pentru că ne-am obişnuit să ne consumăm între noi şi mai puţin să ne cunoaştem şi să ne asumăm. Infidelitatea e fuga de mine însumi/ însămi. Nu ştiu ce caut, nu ştiu ce vreau, ştiu doar că mă plictisesc sau vreau să experimentez. Şi una, şi alta, sunt atitudini dezastruoase pentru sănătatea cuplului.

Sigur că poţi să ierţi, dar întrebarea este „ierţi pentru că iubeşti“ sau „ierţi pentru că ţi-e frică să fii singur, să te asumi tu pe tine?“.

Când o să înţelegem că iubirea nu înseamnă să-l consumi pe celălalt n-o să ne mai fie frică de singurătate. Sau o să fim, în sfârşit, dispuşi să ne aruncăm într-o relaţie cu adevărat asumată.