Abuzurile mi-au marcat copilăria

Copilăria a fost o perioadă urâtă, din cauza experienţelor neplăcute prin care am trecut.Deşi a trecut destul timp de atunci, am momente când amintirile mi se derulează dureros în faţa ochilor.

Martor la ceartă şi bătăi

Părinţii mei nu s-au înţeles niciodată bine şi singura lor modalitate de a interacţiona era cearta. Nu îmi amintesc să fi avut vreodată perioade liniştite, nici măcar în preajma sărbătorilor . Primul abuz s-a petrecut într-o după-amiază, când eu şi mama ne pregăteam să scoatem câinele afară. Aveam poate 6 ani. Tata ieşise cu câţiva colegi sa bea după serviciu şi a ajuns mai târziu acasă. Văzând că nu e mâncare proaspăt gătită, deşi avea ce alege din frigider, a început să urle, trântind un pahar de pământ. Nu îl mai văzusem niciodată aşa. Şi-a scos cureaua de la pantaloni şi a lovit-o pe mama cu ea. Eram şocată. Atunci mama m-a luat în braţe, rugându-l să înceteze.

Tata se răzbuna pe noi

Fiind prea mică ca să înţeleg ce se întâmplă şi să pricep de ce mama nu ia atitudine, găsisem explicaţia: cum că ei i-ar fi imposibil să mă crească de una singură. Tata câştiga foarte bine, însă de când dăduse în patima alcoolului şi a jocurilor de noroc, banii veneau, dar dispăreau rapid şi poate şi asta îl consuma. Oricum, comportamentul lui nu avea nicio justificare. Găsea pretexte să îşi verse oful pe noi şi începuse să mă lovească şi pe mine. De multe ori, mama încasa bătaia în locul meu. Mă simţeam neputincioasă.

Mă izolasem de copiii de la şcoală

Eram deja în clasa a III-a când învăţătoarea a chemat-o pe mama la şcoală, spunându-i că sunt extrem de retrasă şi nu vreau să interacţionez cu niciun copil. Mama a încercat să inventeze tot felul de motive, dorind să ascundă prin ceea ce treceam. Ţin minte că era foarte cald afară atunci, iar ea era îmbrăcată din cap până în picioare, ca să mascheze vânătăile. Nimeni nu ştia ce se întâmplă la noi acasă. În preajma rudelor şi a cunoştinţelor încercam să ne comportăm cât mai normal. Lucrul ăsta se întâmpla din ruşine şi din teamă că, dacă vom vorbi, situaţia se va înrăutăţi.

Se hrănea cu suferinţa noastră

Tata ne controla la orice pas. Dacă ajungeam cu 5 minute mai târziu acasă decât ora impusă de el, urma o morală interminabilă. Pentru orice cheltuială, oricât de necesară, eram nevoite să îi cerem voie. Ajunsesem să nu îmi mai doresc să vin acasă, pentru că nu ştiam în ce toane îl găsesc. Parcă se hrănea cu suferinţa noastră. Este extrem de dificil să trăieşti sub acelaşi acoperiş cu un astfel de om şi să te comporţi firesc când eşti în lume, ca şi cum totul ar fi normal în viaţa ta.

Soţul meu m-a ajutat să mă desprind de trecut

Ani la rând am crezut că nu sunt bună de nimic, aşa cum îmi spunea tata în mod repetat. Imaginile abuzurilor din copilărie mă bântuiau şi mă făceau să mă închid în mine. În prezent, sunt căsătorită cu un om minunat care m-a învăţat ce înseamnă iubirea şi aprecierea. Mama a divorţat când aveam 14 ani şi, după naşterea nepoţelului ei, a venit să locuiască cu noi. Cu tata vorbesc rar, l-am iertat pentru ce ne-a făcut, însă nu o să putem avea niciodată o relaţie apropiată, aşa cum au ceilalţi copii cu părinţii lor. Şi asta mă doare...

Ioana M., Constanţa