„M-am măritat abia după 45 de ani“

Întotdeauna mi-am dorit să mă căsătoresc, dar multă vreme acest vis a părut greu de atins. Când îmi pierdusem orice speranţă de a mai avea o familie, a apărut el în viaţa mea.

De mică am fost o fire mai timidă, îmi era ruşine să intru în vorbă cu alţi copii de vârsta mea şi preferam compania cărţilor sau a părinţilor. În timp, am reuşit să mă împrietenesc cu unele colege  de clasă, cu care menţin şi astăzi legătura.

Prima dezamăgire în dragoste

După ce am absolvit, am hotărât să fac şcoala postliceală sanitară. Atunci l-am cunoscut pe Marius, fratele Georgianei, o colegă de la cursuri. O aştepta în fiecare zi, deoarece locuiau într-o comună apropiată. Nu îndrăzneam să-i spun că îmi place de el, dar Georgiana a intuit şi mi-a promis că-l va descoase pentru a vedea dacă şi el simte la fel.  Aşa a început povestea noastră de iubire şi am crezut că mi-am găsit sufletul pereche. Totul s-a sfârşit după aproape un an, când Marius mi-a mărturisit că nu mă mai iubeşte şi că se va căsători cu o fată din satul lui. A fost ca şi cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept şi, timp de o săptămână, am refuzat să vorbesc sau să văd pe cineva.

Anii au trecut, eu am rămas singură

După ce am absolvit şcoala sanitară, m-am angajat la spitalul din oraş. Am continuat să locuiesc cu părinţii şi să mă văd când şi când cu prietenele din copilărie. Ele erau măritate, aveau copii, iar subiectele noastre de discuţie erau legate de viaţa lor de familie. Colegele de la muncă îmi prezentau tot felul de potenţiali parteneri din cercul lor de prieteni, dar niciodată nu m-am mai îndrăgostit, poate şi de teamă că aş fi din nou dezamăgită. În anul în care am împlinit 44 de ani, părinţii mei s-au stins unul după altul, la doar câteva luni distanţă. Au urmat luni cumplite, în care m-am simţit singură şi abandonată. Ştiam că trebuie să fac o schimbare şi că, dacă voi rămâne în casa în care am copilărit, voi intra în depresie.

Am luat viaţa de la capăt

 O colegă mi-a arătat un anunţ de angajare în Anglia, la un cămin de bătrâni. Mi-am spus, de ce nu? Ce am de pierdut?  Am fost la interviu şi, în câteva săptămâni, m-am mutat într-un orăşel de lângă Londra. M-am acomodat mai greu cu vremea capricioasă, dar eram mulţumită cu noua mea viaţă. Locuiam într-un bloc ocupat de chiriaşi străini, mare parte români, cu care mai ieşeam în weekend. Aşa l-am cunoscut pe Aurel, venit la Londra pentru a lucra în construcţii. Am aflat că era divorţat şi că avea un băiat de 12 ani. La început, nici nu mă mai gândeam că ar putea fi între noi mai mult decât o simplă prietenie.

Iubire la vârsta a doua

După o jumătate de ani, Aurel mi-a mărturisit că i-ar plăcea să ne dăm o şansă, dacă nu-mi este indiferent. M-a speriat mărturisirea lui, deoarece mă resemnasem cu gândul că voi rămâne singură. Am fost reticentă la început, dar uşor, uşor mi-a cucerit inima. După un an am revenit în ţară şi ne-am căsătorit. Nu cred că aş putea găsi un bărbat mai înţelegător. Dacă ajunge înaintea mea acasă, are grijă să facă cumpărăturile sau să gătească, mă ajută la curăţenie şi ştie ce să-mi spună pentru a mă înveseli când vin obosită de la muncă. Cred că acum a fost să fie, când sunt mai matură şi pot să-l apreciez pe cel de lângă mine. Mă înţeleg bine cu băiatul lui, care vine des să ne viziteze şi pe care-l tratez ca pe propriul meu copil. Ne-am decis să mai lucrăm câţiva ani în Anglia, după care să ne întoarcem în ţară şi să ne cumpărăm o casă cu o grădină mare. Nu mă mai simt singură şi ştiu că Aurel va fi mereu alături de mine.