După Al Doilea Război Mondial, când armata SUA a ocupat Japonia, era destul de uzual să auzi câte un soldat american strigând seara pe stradă: "Vreau o gheişă!" Mai puţin puşi la curent cu tradiţiile şi cultura niponă, ei credeau că gheişele nu sunt altceva decât femei uşoare, iar după ce ieşeau din baruri, ameţiţi de sake, îşi doreau un trup cald, lângă care să-şi petreacă noapte.

Cei drept, erau şi destule japoneze care să le întreţină dorinţele. Războiul lăsase multe femei fără adăpost, bani şi protecţia unui soţ. Din disperare şi, mai ales, de foame, multe au ales să se prostitueze. Aşa că, seara, când un soldat american striga că vrea o gheişă, se găsea câte o fată care să-i raspundă: "Eu sunt gheişă".

În aşteptarea curtezanelor

La origini, însă, gheişele erau artiste, dansatoare şi poete, respectate şi admirate de societatea niponă. Cu secole în urmă, când primele gheişe şi-au făcut apariţia în marile oraşe ale Japoniei, acestea erau, de fapt, bărbaţi. Proaspăt bărbieriţi şi cu chipul vopsit în alb, ei îşi făceau apariţia în bordeluri "scumpe", unde întreţineau clienţii cu muzică, dans, recitaluri de poezie şi chiar conversaţii filozofice în timp ce aceştia îşi aşteptau rândul cu cele mai scumpe curtezane, cunoscute drept  oiran.

Abia la începutul secolului al XIX-lea, rolul de gheişă a început să fie preluat de femei. Ca şi predecesorii lor, ele erau artiste, instruite în special în arta muzicii, a dansului şi a poeziei. Şi ele lucrau în bordeluri, dar nu ca femei uşoare, ci ca artiste, ţinând companie clienţilor până la sosirea oiran-ei.  De altfel, nici nu aveau voie să întreţină relaţii sexuale cu clienţii bordelului, pentru a nu le fura pâinea prostituatelor angajate acolo. Erau două servicii complet diferite, iar clienţii care veneau la asemenea "case" o făceau pentru a se delecta atât cu plăcerile carnale, cât şi cu cele artistice.

Ani lungi de şcoală

Nu oricine putea ajunge gheişă. Vârsta, aspectul fizic, talentul, comportamentul, toate erau în consideraţie atunci când o fată ajungea la o "casă" de gheişe. Dacă era acceptată, trebuia să urmeze ani lungi de instructaj. De obicei, "şcoala" începea de la vârsta de şase ani şi costa foarte mult. Copila se muta într-o casă de instrucţie (okiya), care îi oferea adăpost şi masă. Aici petrecea cel puţin cinci ani. Cum cele mai multe nu îşi permiteau costul instructajului, pentru a plăti datoriile acumulate în timpul studiilor, gheişele erau adeseori nevoite să lucreze în acea okiya pentru cea mai mare parte a vieţii.

Studentele erau numite maiko şi învăţau arta pictatului feţei, cum să poarte cu eleganţă un kimono şi acei saboţi din lemn cu platforme înalte, învăţau arta caligrafiei şi tot felul de alte discipline artistice. Dar, cel mai greu şi cel mai îndelungat era studiul instrumentelor muzicale şi al dansurilor, în care fiecare mişcare era încărcată de o simbolistică profundă. Mai presus de orice, rolul lor era să farmece bărbaţii, înconjurându-se cu un aer de mister şi fascinaţie.

Cum lucrau alături de curtezane, lumea geişelor nu a rămas pură pentru totdeauna. Fie că se îndrăgosteau de unii clienţi, fie că primeau avantaje financiare greu de refuzat, erau şi cazuri în care geişele acceptau o relaţie amoroasă, ţinută, pe cât posibil, în secret.

Pe de altă parte, pentru a extrage cât mai mulţi bani de la clienţi, erau şi curtezane care pretindeau că sunt gheişe, oferind astfel un serviciu complet. Deşi ştiau acest lucru, adevăratele gheişe nu au ripostat. Parte din tradiţia lor era aura de mister cu care se mândreau tot timpul. În plus, ar fi fost sub demnitatea lor. Cu timpul, lumea lor a început să dispară. Dacă la începutul secolului al XX-lea era peste 80.000 de gheişe, acum dacă au mai rămas câteva mii.