Cum au trăit românii marea foamete din 1946: disperare, moarte, canibalism

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, a urmat o perioadă cruntă pentru România. Cumpliţii ani 1946-1947 au venit cu seceta şi foametea, care au dus la disperare, moarte, canibalism, necrofagie, dezumanizare.

Ioana Timon din satul Valea Grecului (jud. Vaslui) îşi aminteşte cum ajunsese să mănânce orice grăunte pe care îl găsea pe drum. Gheorghe Boicu din comuna Vlasineşti (jud. Botoşani) povesteşte cum părinţii îi hrăneau cu terci pe el şi pe ceilalţi 6 fraţi, cum oamenii mâncau buruieni şi fierbeau iarba care mai rămăsese nepârjolită de secetă, pentru a hrăni copiii.

Pentru sora lui Gheorghe Boicu, Ortansa Botezatu, cea mai cumplită imagine este aceea cu femeile şi copiii care plângeau pe drumuri cerşind o firimitură de mâncare şi implorând: „Vă rog, nu mă lăsaţi să mor!”. Maria Şologon din comuna Vlăsineşti, jud. Botoşani, îşi aminteşte cât de mult s-a bucurat sora ei când a reuşit să capete de la o fetiţă din vecini atâta mălai cât a încăput într-o cutie de chibrituri. Fostul învăţător Gheorghe Burac povesteşte cum vecinii lui au murit lihniţi, iar despre alţi săteni îşi aminteşte cum se rugau să moară mai repede pentru a nu mai îndura foamea.

Emisiunea „Adevăruri despre trecut” de la TVR 1 prezintă mărturii cutremurătoare, la care Raluca Rogojină, producător şi realizator, a lucrat timp de peste un an de zile. A adunat mărturii înfricoşătoare despre disperare, foamete, moarte, canibalism, necrofagie, dezumanizare. Sunt realităţile-destin ale cumpliţilor ani 1946-1947, despre care astăzi încă se cunosc puţine lucruri. Dacă episodul care a fost în data de 18 noiembrie, de la 22.20, la TVR 1 prezintă întâmplări care depăşesc adesea limita de înţelegere a omului contemporan, episodul al doilea, programat pe 25 noiembrie, dezvăluie faptele atroce ale unui regim pentru care omul nu însemna nimic. Din vremuri în care oamenii înnebuneau de foame la propriu, basarabenii povestesc despre cazuri de necrofagie şi canibalism petrecute chiar sub ochii lor.

În vara anului 1946 au fost înregistrate temperaturi record, ziarele vremii consemnând că termometrele arătau şi 61° Celsius, la umbră. Pământul era pârjolit şi toată recolta pusă la pământ. Zona Moldovei era cea mai afectată din ţară. Oricât de mult s-ar fi străduit, oamenii nu aveau nicio şansă de a se pune la adăpost în faţa celei mai groaznice crize alimentare care avea să lovească România vreodată! După 4 ani de război, cu economia strivită, cu 800.000 de morţi, sute de mii de răniţi şi cu infrastructura ciuruită, întreaga ţară era nenorocită. România contribuise cu suma de 7,4 miliarde de dolari la cheltuielile de război, costul plătit de noi fiind cel mai mare după Germania. Deşi România a terminat războiul luptând alături de Aliaţii învingători, la conferinţa de pace din 1946, ţara noastră a fost declarată ţară învinsă şi obligată la despăgubiri uriaşe faţă de câştigători. Am fost nevoiţi să livrăm ruşilor zeci de mii de vagoane de carne, produse lactate, cereale, leguminoase, fructe şi derivate. S-au adăugat cheltuielile de întreţinere a trupelor sovietice rămase în ţară, sub pretextul iernării în cazarmele româneşti. N-au mai ieşit până-n 1958.

În primul documentar intitulat „Pârjolul, foametea”, TVR 1 a prezentat dramele prin care au trecut românii din judeţele Botoşani şi Vaslui, cele mai afectate de secetă. „Oamenii ajunseseră la gesturi extreme: mâncau humă, opinci, animale moarte, plante otrăvitoare. Vânduseră tot ce aveau prin case pentru un gram de mâncare! Mulţi au murit atunci de tifos exantematic sau de alte boli generate de înfometarea îndelungată şi de lipsa apei. Nu se ştie câţi morţi a secerat foametea. Autorităţile nu aveau niciun interes să facă recensăminte în acest sens, ba dimpotrivă. În istoriografia comunistă, foametea din anii '46-'47 era amintită tangenţial. Nu s-a vorbit nici despre datoriile noastre de război faţă de ruşi sau faţă de Aliaţi, aşa cum nici nu s-a recunoscut că România a fost tratată ca ţară învinsă. Fără să ştie prea multe despre ce învârteau autorităţile la nivel înalt, românii au fost nevoiţi să înveţe pe cont propriu, supravieţuirea”, a documentat Raluca Rogojină întâmplările perioadei.

Dacă în România nenorocirile cauzate de cumplita secetă din 1946 au fost devastatoare, peste Prut, în Republica Moldova, zeci de mii de oameni au fost sortiţi să trăiască un adevărat iad. „Pentru Stalin, seceta a fost prilejul ideal pentru organizarea unei campanii de exterminare a unui întreg popor. Tot în ediţia din 18 noiembrie, la Adevăruri despre trecut aflăm istoria îngrozitoare a românilor basarabeni din acei ani '46-'47, urmând ca în episodul din data de 25 noiembrie să fie completat tabloul întâmplărilor desprinse parcă din cele mai negre coşmaruri. Supravieţuitorii acelor timpuri povestesc cu groază în priviri despre vremurile în care oamenii mâncau oameni, la propriu. Cazurile de canibalism şi necrofagie sunt confirmate de documentele vremii”, a declarat Raluca Rogojină.

Fosta învăţătoare Vera Stratulat îşi aminteşte cum sovieticii au umblat zi şi noapte pentru a aduna orice provizie pe care ar mai fi putut-o avea oamenii după acel an secetos. Anatol Eremia avea 15 ani în 1946 şi povesteşte despre cei care le-au luat şi ultimul grăunte: „Erau bine organizaţi! Şi erau organizaţi de conducerea raionului. Erau nişte tineri activişti şi veneau prin sate cu două maşini. Într-o maşină, într-un camion era un taraf de muzicanţi, celălalt era gol. Şi cât se făcea controlul prin gospodarie şi până încărcau ce găseau, cânta muzica la poartă. Şi a pornit şi o zicală: dacă cineva spunea ceva ce nu se potrivea regimului, contra statului, i se spunea: Băi, ia seama să nu-ţi cânte muzica la poartă!”

Miile de abuzuri care au fost făcute asupra basarabenilor sunt consemnate în documente din arhiva de stat a Republicii Moldova. Procesele verbale întocmite între anii 1946-1947 atestă, de exemplu, faptul că ţăranii făceau peste 3 ani de închisoare pentru vina de a se fi „eschivat” de la predarea pâinii către stat.

Din cauza cumplitei ierni dintre anii '46-'47, unii oameni au murit sleiţi de foame, incapabili să mai iasă din casele îngropate sub nămeţi. Mulţi alţii au fost şi cei care s-au prăpădit în căutarea unei fărâme de hrană, la zeci de kilometri depărtare de casă. Când răzbeau să iasă din bordeiele sărăcăcioase, copiii se târau spre şcoală. Nu din dragoste de carte, ci pentru că la şcoală, din „bunăvoinţa” statului sovietic, elevii primeau zilnic 200 de grame de pâine.

„S-o început o foamete grozavă! Iată, îmi amintesc cum un băieţel venea la şcoală cu capul umflat ca o minge de fotbal! Numai vârful la pleoape se vedea. Şi eu îl intreb: cum, Victoraş, ai ajuns tu la şcoală?. Da’ el, parcă bucuros că îi mai deştept ca mine, zice: Iacă aşa: îmi deschid ochiul cu degetele, mă uit, văd unde e cărarea şi fug-fug repede şi când se întunecă iar mă opresc, iară deschid ochiul şi iacă aşa am ajuns la şcoală!. Se umflau - distrofia, se umflau de foamete! Copiii veneau la şcoală sleiţi de puteri!”, povesteşte Vera Stratulat (fostă învăţatoare în satul Chiperceni), iar Pavel Bălan (avea 8 ani în anul 1946) completează: „Puţini care mergeau pe picioare! Mai mulţi mergeau aşa, târându-se sau mergeau pe mâini şi pe picioare”, este o altă mărturie cruntă despre acele vremuri.