De când e lumea şi pământul, omul s-a delectat cu băuturi produse prin fermentarea rădăcinilor, cerealelor sau fructelor. Cea mai veche licoare cunoscută era obţinută din orez, struguri, miere şi merişoare şi se pritocea acum nouă milenii, în satul chinezesc Jiahu din provincia Henan. Alambicul, geniala invenţie a mesopotamienilor, perfecţionată de arabi, a permis obţinerea alcoolului etilic. Aqua vitae - apa vieţii, cum îi ziceau latinii - se obţinea prin distilarea băuturilor slab alcoolizate sau a borhotului. În funcţie de ce creştea ăn ogradă, dar şi în funcţie de gust şi de tehnici, mai fiecare naţia şi-a creat propia tărie, care mai de care mai arzătoare, mai aromată şi mai... specială.

Mexic: scorpionul din Mezcal

Acum 400 deani, când cuceritorii spanioli au ajuns în Mexic, i-au învăţat pe localnici tehnicile de distilare. Atunci a apărut prima băutură spirtoasă de pe continentul American: mezcal. Ca şi tequila, tăria este, uneori, îmbuteliată cu un vierme în ea sau, în cazuri extreme, cu un scorpion negru. Mezcalul, care are în jur de 41-43% alcool, este obţinut din 11 tipuri de plante suculente numite agave, toate originare din regiunea mexicană Oaxaca - aceasta fiind şi locul de baştină a băuturii. Acolo, fermierii încă mai fac mezcalul după metode tradiţionale: prăjesc agavele la foc de lemn, în cuptoare sub pământ, iar distilarea o fac în cantităţi mici, în vase de cupru. Gustul băuturii este inconfundabil, cu note vegetale dulcege.

Citeşte şi: Ce secrete ascunde oul?

Statele Unite: când bourbonul face legea

Când devine whisky-ul boubon? Când spune legea! În 1964, Statele Unite au declarat bourbonul „tărie autohtonă a Americii” şi au stabilit regulile stricte de producere a acesteia, care o diferenţiază de mult mai cunoscutul whisky. În principiu, pentru a fi numită boubon, băutura trebuie produsă dintr-un amestec care să conţină cel puţin 51% porumb. Familia Samuels din Kentucky pretinde că este prima care a produs un butoi de bourbon în 1783, dar abia în 1840 a început să facă comerţ cu licoarea.

Citeşte şi: Cele mai utile invenţii arabe

Grecia: ouzo, băutură de patrimoniu

Grecii găsesc motive câte-n lună şi în stele de a deschide o sticlă de ouzo. Bunicile grecoice îşi tratează nepoţeii cu ouzo, când aceştia se plâng de dureri de măsele. Alţii îşi toarnă un păhărel din licoarea aromată când răcesc sau îi doare stomacul. Popularitatea băuturii ţine, totuşi, de plăcerile papilelor gustative. Mai slabă în alcool, dar mai tare în arome, ouzo a fost recunoscută de Uniunea Europeană drept băutură de origine protejată a Greciei, în 2006. Tăria din anason îşi are originea pe Muntele Athos, unde un grup de călugări a distilat băutura parfumată în secolul al XIV-lea. Ouzo este amestecat, de obicei, cu apă şi cuburi de gheaţă. Dacă treci pragul cafenelelor tradiţionale greceşti, cu cât comanzi mai mult ouzo, cu atât vei fi cinstit cu mai multe şi mai variate aperitive.

România: ţuica noastră cea de toate zilele

De când se face la noi tărie? Abia în secolul al XIV-lea sunt semnalate documentar cazanele pentru rachiu. Câteva secole mai târziu, în Moldova, registrele vremii arată că nu exista sat fără cel puţin o instalaţie de preparat rachiu. Numele cel mai răspândit al băuturii noastre, ţuică, nu este, însă, atât de neaoş precum ne-am aştepta. Definiţia ei este „băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea prunelor sau altor fructe”, iar denumirea provine, cică, din sârbă - „cujka”. Ce este cert e că se face, tradiţional, din prune, că are 24-32 de grade alcoolice şi că are gust diferit, în funcţie de zona producătoare. De asta au rămas faimoase ţuica de Văleni, de Polovragi sau cea de Muereasca. Pe vremuri, vara, producătorii de ţuică din Muscel încărcau căruţele cu butoiaşe conţinând preţiosul lichid distilat şi îl schimbau în Vlaşca, pe grâu. Cei care nu dau ţuica pe pălincă trebuie să ştie că, cu cât licoarea are conţinut mai mare de alcool, cu atât prezintă mai puţine arome. De asta ţuica este mult mai parfumată. Iar aroma îi sporeşte dacă e păstrată în butoaie de dud sau de salcâm.