Cu sania la vale
„Săniuţa fuge/ Nimeni n-o ajunge,/ Are dor de ducă/ Parc-ar fi nălucă“ – aşa sună versurile unui cântecel fredonat de cei mici. De la unealtă pentru construcţia piramidelor, la vehicul pe omăt, sania a parcurs un drum lung prin istorie.
Dacă în prezent sania se află în centrul jocurilor de iarnă, în trecut ea avea o utilitate mult mai practică, fiind folosită ca mijloc de transport. În limba română, cuvântul sanie e de origine slavă. La ruşi se numeşte sani, în timp ce bulgarii îi spun sanĭa.
Din Egipt până-n Norvegia
Se crede că primele vehicole care se deplasau prin alunecare fost folosite pentru prima dată în Egiptul Antic. Ele erau folosite pentru a transporta, pe distanţe scurte, pietrele din care erau construite templele, piramidele şi obeliscurile. Precursoarele săniilor de azi erau trase de sclavi şi alunecau pe nisip. Obiecte asemănătoare săniilor au fost găsite chiar şi Norvegia, pe epava corabiei Oseberg, care datează din vremea vikingilor. Acestea nu erau folosite doar iarna, ci şi în restul anului pe iarba umedă sau pe nămol. De asemenea, atunci când erau unse cu ulei sau când erau udate, ele puteau fi folosite chiar şi pe pământ.
În drum spre Polul Sud
În secolul al XIX-lea, săniile trase de cai erau mijlocul preferat de călătorie în ţinuturile îngheţate din Rusia, fiind fabricate din lemn şi acoperite cu o prelată. Deoarece erau rapide, erau utilizate de membrii familiei regale, de preoţi sau de boieri. Mai târziu, în secolul al XX-lea, săniile au făcut posibilă explorarea Arcticii şi Antarcticii. Norvegianul Roald Amundsen a fost primul care a ajuns la Polul Sud cu ajutorul lor. Erau trase de câini, încărcate cu provizii şi dirijate de oameni.
Uşoare şi rezistente
Populaţia inuiţilor din Groenlanda a adaptat săniile şi le-au făcut să fie mai uşoare, meşterindu-le din oase de balenă. Pentru ca vehicolele zăpezii, numite qamutiik, să fie mai flexibile şi să nu se rupă la contactul cu blocurile de gheaţă, inuiţii nu au folosit cuie la constucţia lor, ci au îmbinat bucăţi de lemn, ca un puzzle. Săniile erau trase de câini sau de reni şi erau folosite pentru a străbate suprafeţe întinse din Oceanul Arctic, după ce apa îngheţa. Astăzi, săniile sunt folosite cu precădere în regiunile nordice, unde zăpada este abundentă. Există şi variante fabricate din plastic, kevlar sau din fibră de carbon. Flexibile şi uşoare, sunt folosite în special de salvamontişti pentru a se deplasa în zonele montane, şi nu au nevoie de tracţiune animală.
Competiţii olimpice
Tot în Rusia, mai exact pe lângă Sankt Petersburg, au fost organizate şi primele concursuri de săniuţe: fiecare individ avea sania lui şi o folosea pentru a se deplasa cu ea în pantă, cu viteză tot mai mare. În secolul al XIX-lea, cei care îşi petreceau vacanţa în St. Moritz, Elveţia se distrau făcând întreceri cu sania pe pârtie. Sportul s-a răspândit repede şi în alte localităţi din apropiere. Prima competiţie internaţională oficială de sanie a avut loc în 1883, la Davos, când studentul australian George Robertson a învins 19 competitori. Aceştia au trebuit să se întreacă pe o distanţă de 4 km între oraşele St.Wolfgang şi Klosters. În 1926, Comitetul Internaţional Olimpic a recunoscut a recunoscut proba de sanie ca sport olimpic. Totuşi, abia în 2002, la Salt Lake City, în SUA, sania a devenit sport permanent în cadrul competiţiilor olimpice.
Ştiai că...
... băştinaşii din insulele Hawaii obişnuiau să se dea cu sania pe grohitişul de lavă întărită? Săniile lor din lemn erau asemănătoare cu plăcile de surf şi atingeau la coborâre chiar şi 80 de km pe oră. Alunecarea pe lavă era considerat atât un sport naţional, cât şi un ritual în cinstea zeilor.
